Să scrii o carte despre spiritul conservator într-o ţară în care cuvîntul "conservator" suferă de un balast peiorativ nu e puţin lucru. E ca şi cum te-ai apuca să le vorbeşti oamenilor despre nişte arătări periculoase care au avut proasta inspiraţie de a susţine numai idei retrograde şi antiprogresiste, dar care acum, drept semn de căinţă postumă pentru greşelile din trecut, au măcar buna-cuviinţă de a sta îngropate acolo. Nimic nu le mai poate reînvia, nici măcar o carte doctă şi sobră ca aceea a lui Ioan Stanomir, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Arătările periculoase despre care ne vorbeşte volumul Spiritul conservator au trăit într-un interval de aproape un secol (din 1856 şi pînă în 1938) şi s-au întins pe trei generaţii. Dintre ele, cele mai de seamă nume sunt cele ale lui Barbu Catargiu, Barbu Ştirbey, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, P.P. Carp, Mihai Eminescu, Aurel C. Popovici, Constantin Rădulescu-Motru, Alexandru Marghiloman, Ioan C. Filitti şi Nicolae Iorga.
La prima vedere, ţi-ai spune că demersul lui Ioan Stanomir e în van. Ce rost are să analizezi nişte idei defuncte comentîndu-le cu seninătatea celui care ştie că ele nu mai pot răscoli pe nimeni? De aceea, o carte despre conservatorismul românesc seamănă cu o procesiune teoretică la cîteva morminte celebre. Le pomenim răposaţilor numele, dăm cîteva citate din cărţile lor, le mărunţim unele idei, şi apoi încheiem panegiricul cu un aer mulţumit: ne-am făcut datoria, adică am mai creat încă o galerie funerară în muzeul cu relicve solemne ale României istorice.
Senzaţia aceasta o întreţine însuşi autorul, prin fermitatea cu care subliniază că extincţia conservatorismului românesc e definitivă: "Paginile volumului de faţă pot fi privite ca o recuperare a vocilor celor trei generaţii de conservatori români. De la Barbu Catargiu şi Barbu
