"M-au lasat sa o cresc singura, fara nici un sprijin"

Stimata doamna directoare Sanziana Pop,

Sunt o veche cititoare a revistei "Formula AS", pe care de la o vreme, nemaiputand sa o cumpar, o imprumut. Daca imi iau curajul sa va adresez aceasta scrisoare este pentru ca stiu ca va fi citita de dvs. Printre miile de nefericiri care va sunt aduse la cunostinta, cred ca a mea are o urgenta in plus. Sunt bunica unei fete pe care o cresc singura de la doi ani. Tot atunci ea a fost diagnosticata cu sindrom de malabsorbtie, la care s-au mai adaugat ulterior alte diagnostice: boala celiaca, hepatita cronica nespecifica, gastroduodenita cronica eritematoexudativa, diskinezie biliara hipotona, esofagita de reflux neeroziva, sechele de rahitism carential, hipotrofie ponderala. Suferinta acestei fetite, care nu a stiut ce inseamna bucuriile copilariei, fiind mai mult prin spitale cu perfuzii, in loc sa-i uneasca pe parintii ei, i-a indepartat. Prima care a parasit-o a fost mama, care a ales sa traiasca in concubinaje de scurta durata, fara serviciu, numai sa nu i se ceara o pensie alimentara. A vrut, dupa cum spunea ea, liniste in viata ei, departe de acest copil vesnic bolnavicios, liniste pe care tatal copilului i-a redat-o printr-un divort. Dar nici tatal n-a stat prea mult pe langa acest copil, a plecat in tara sa munceasca, si-a gasit o alta femeie si dus a fost. M-am vazut singura, cu un copil bolnav pe care m-am zbatut sa il cresc, sa-i ameliorez suferinta, avand grija sa merg la control in Bucuresti ani de zile. In 2006, am dus-o la Comisia de evaluare a gradului de handicap, obtinand o indemnizatie de 63 lei. Apoi, prin notariat, am obtinut legal curatela pentru minora, nepoata mea, Doina, luandu-mi obligatia de a o ingriji in continuare. Pe langa pensia pe care o aveam de la stat de 476 lei, lucram ziliera pe unde gaseam si mai faceam fata, dar zbaterea