S-a scris şi s-a vorbit mult nu numai în România despre măsura luată de guvernul Berlusconi de amprentare a cetăţenilor români de etnie romă. Nu s-a mers însă dincolo de identificarea şi condamnarea drept rasistă a acestei măsuri. Altfel spus, nu au fost dezbătute semnificaţiile mai profunde ale deciziei. Măsura luată de guvernul Berlusconi a fost prezentată drept una de soluţionare a unei crize: Valul de infracţionalitate cu care s-a confruntat Italia prin apariţia taberelor de romi nomazi. Să admitem că e o criză reală. Istoria ne atrage atenţia că o societate cu adevărat democratică se verifică în momente de criză. În aceste momente, societatea se străduieşte să rezolve criza cu mijloace strict democratice. E o lecţie pe care ne-a oferit-o ascensiunea nazismului în Germania. O criză reală a fost rezolvată cu mijloace de Evul Mediu. Ceva asemănător s-a petrecut în Italia. Având aprobarea societăţii italiene în mare parte, guvernul Berlusconi a găsit de cuviinţă să rezolve criza cu mijloace amintind de cele naziste. O asemenea tentaţie trebuie reprimată din faşă. Şi dintr-un simplu motiv: Dacă o criză care nu e cine ştie ce reînvie rapid practici pe care le-am considerat de mult condamnate de istorie, ce va face o societate precum cea italiană în faţa unei crize de proporţii? Va apela la camerele de gazare? Aşa ar fi trebuit să raţioneze politicienii europeni, cei care nu pregetă să dea lecţii de democraţie ţărilor situate dincolo de hotarele Occidentului zis şi luminat. Aceşti politicieni au tăcut sau şi-au limitat critica la nişte bombăneli firave. Un lucru asemănător s-a petrecut şi pe meleagurile noastre. Traian Băsescu se vrea purtătorul de cuvânt al unor forţe politice româneşti moderne, gata să reacţioneze la orice derapaj de la exigenţele democraţiei. În această ipostază, care i-a adus icnetele de entuziasm ale intelectualilor, Traian Băsescu era dator să re