Săptămîna asta am văzut la televizor (deformaţie profesională, vă asigur, nimic deliberat) o poveste despre staţiunile de odihnă şi tratament, dacă mai ţineţi minte clişeul. O poveste despre ziduri crăpate, buruieni, ruine, geamuri sparte – nici bomba cu neutroni nu s-ar fi descurcat mai bine să pustiască locul. Poveştile de la Moneasa ori Borsec încep în anii ’60 cu grija pentru arterită a partidului şi statului şi se termină cu vreun director de după Revoluţie, care trage tot ce poate în buzunarul lui, după care fuge lăsînd în urmă cochilia hotelului, în care nici prizele n-au mai rezistat în pereţi.

Săptămîna asta am văzut la televizor (deformaţie profesională, vă asigur, nimic deliberat) o poveste despre staţiunile de odihnă şi tratament, dacă mai ţineţi minte clişeul. O poveste despre ziduri crăpate, buruieni, ruine, geamuri sparte – nici bomba cu neutroni nu s-ar fi descurcat mai bine să pustiască locul. Poveştile de la Moneasa ori Borsec încep în anii ’60 cu grija pentru arterită a partidului şi statului şi se termină cu vreun director de după Revoluţie, care trage tot ce poate în buzunarul lui, după care fuge lăsînd în urmă cochilia hotelului, în care nici prizele n-au mai rezistat în pereţi.

Pentru toate astea, explicaţia oficială e că statul e incapabil să administreze, ori măcar să numească directori cît de cît bipezi, nu vorbim de competenţi. Însă e ceva mai mult decît atît, o cauză economică simplă şi care garantează în acelaşi timp că staţiunile nu vor mai fi niciodată ce au fost.

Primu lucru: clientela. Aceste staţiuni erau practic subvenţionate de două ori de stat: o dată, prin susţinerea reţelei de vînzări (care genera aşa-numitul bilet de la sindicat ori de la casa pensionarilor).

Şi-a doua, prin subvenţionarea funcţionării lor, de la salarii şi pînă la pîinea mucegăită livrată chiar şi-n zil