Cîtă voinţă încape într-un atlet cu ambele picioare amputate pentru a scoate 11:17 pe suta de metri?
La 11 luni, te uiţi la el şi te bucuri de orice gest: cum încearcă să meargă, copăcel-copăcel, cum trage tot ce e colorat de pe masă, asemenea coţofenei, apoi începe să rîdă, cum trebuie să i-o iei înainte şi să închizi uşa, ca să nu-i prinzi degeţelele. Cei care au copii, ştiu, cei care nu au, pot face un exerciţiu de imaginaţie.
Sheila, mama, şi Henke, tatăl, n-au avut parte de aşa ceva. La 11 luni au fost chemaţi la spital, pentru a decide: sunt de acord cu amputarea ambelor picioare ale fiului lor, Oscar, de la genunchi în jos, sau riscă să-i compomită adolescenţa şi chiar viaţa?
Astăzi recunoaşte că parinţii săi l-au salvat, decizînd dureroasa operaţie. Astăzi, e omul care aleargâ 11:17 secunde pe suta de metri, fără picioare, ajutat doar de celebrele sale cheetah”, protezele speciale. Astăzi, e omul care încearcă să schimbe legile atletismului, devenind primul sportiv cu dizabilităţi acceptat de lumea celor fârâ. Concurează şi la 200, şi la 400 metri, la Jocurile Paralimpice şi nici nu concepe sâ nu se întoarcă acasă, în Africa de Sud, cu trei medalii de aur. E un om cu picioarele pe pămînt, spun cei care-l cunosc şi care-i sînt adversari, deşi această expresie ar putea suna, în cazul său, a glumă proastă. Nu parchez niciodată, pe locurile pentru persoanele cu handicap, pentru că nu ma consider o astfel de persoană. Dacă o doamnă mai în vîrstă, cu reale probleme, are nevoie, de ce să n-o las?”, întreabâ el.
Se numeşte Oscar Pistorius, a venit pe lume în anul în care Steaua cucerea Cupa Campionilor şi s-a născut cu ceea ce se numeşte absenţă congenitală a peroneului la ambele picioare. Asta nu l-a împiedicat ca de la 11 la 13 ani, la Pretoria Boy’s High School, să fie un membru de bază al echipei de rugby în 15, al celei de polo pe apă şi
