Previzibil, Theodor Stolojan şi-a tras peste budigăii albaştri de piscină costumul de pedelist angajat în lupta plenară pentru binele patriei.
A acceptat scrâşnind din dinţi să ne fie prim-ministru, după ce se va face voia lui „Zeus“ şi alegerile se vor câştiga cât ai zice „Boc“. Indiferent că se poartă în slip sau în costum de contabil optzecist, Stolojan rămâne un personaj fascinant.
Toată cariera politică a acestui om e un fals. Şi-a păstrat imaginea de tip serios şi competent (construită într-un mandat discutabil, dar nediscutat, de premier iliescian), fugind întotdeauna de răspundere. Când nu s-a retras, surmenat, de la confruntarea cu electoratul, a renunţat şi la funcţiile pentru care fusese ales. Aşa a făcut în 2000 (când a fost capul robotic de listă al PNL), aşa va face şi în 2008, pentru că, dacă aţi uitat, Stolojan este europarlamentar. Dacă va deveni prim-ministru, îşi va trăda din nou alegătorii. Nimic nou.
Theodor Stolojan nu putea fi o excepţie în această mare ciorbă politică unde se amestecă toate ingredientele succesului dâmboviţean, toate subspeciile lichelismului. Fascinant este că e perceput ca fiind „altfel“. După ce te tăvăleşti prin patul tuturor „marilor“ bărbaţi politici ai ţării (cu alianţă semnată sau nu) nu rămâi fecioară neprihănită, oricât ai avea vocea de metalică. Stolojan are atuul de a fi un farsor politic temperat-decent. Dar, pentru generaţia 2009, soluţiile din ’91 sună ca şi cum ai programa viitorul pe un Pentium 4.
Dacă Stolojan e un finanţist de geniu, un tehnocrat angelic, se cheamă că am pierdut şaptesprezece ani degeaba. Dacă nu e, se cheamă că resursele de competenţă din politica noastră ca un mare bordel tind spectaculos către zero. Că suntem într-un mare, pardon, rahat, de unde nici măcar un Superman în chiloţi nu ne mai scoate.
Mai demult, Băsescu l-a făc
