Mircea Mihăieş: "Nu trebuie să fii fan Stolojan, nu e nevoie nici măcar să-ţi placă acest tehnician cu frază abruptă şi gândire fasonată parcă în coloane de cifre."

La rigoare, poate să-ţi fie indiferent ori chiar să-ţi displacă. Dar de aici până la răbufnirea de primitivism a lui Călin Popescu-Tă- riceanu e drum lung. În primul rând, pentru că actualul şef al executivului îşi datorează atât poziţia în guvern, cât şi în partid, lui Stolojan însuşi. Să nu uităm că în toamna lui 2004 Călin Popescu-Tă- riceanu n-a ajuns şef peste liberali prin vot, ci la dorinţa expresă a celui care astăzi - nu-i aşa? - „nu merită niciun cuvânt“. Retragerea lui Stolojan s-a produs în termeni suficient de clari şi trebuie să fii amnezic bocnă ca s-o dai întoarsă ca la Ploieşti: Tăriceanu urma „să ţină locul“ până la revenirea lui Stolojan în partid.

Urcat însă în pernele moi ale puterii, a făcut pe mortul în păpuşoi. Aservindu-şi baronii dornici de parvenire politică, a încălecat autoritar partidul. Replica mustind de ură a premierului trădează o mentalitate de uzurpator. Pentru el, Stolojan nu e un competitor, ci un coşmar. Prin urmare, obiectul suferinţei trebuie să dispară, pentru că reprezintă oglinda vie a făţărniciei şi trădării sale. Urâtă ieşire din scenă a unui individ despre care s-ar fi spus orice, dar nu că e un nesimţit. Isteria verbală arată în ce măsură apropiata pierdere a puterii poate altera comportamentul cuiva de la care te aşteptai să aibă măcar reflexul bunei educaţii. Faptul că liberalii n-au fost capabili decât de sarcasmele piţigăiate ale lui Antonescu indică lipsa de orizont a partidului, dar şi gradul de disperare a celor care au trădat, pactizând cu diavolul neocomunist.

La rându-i, sănătosul închipuit Adrian Năstase n-a găsit altceva mai bun decât să evoce, debordând de grobianism, episodul bolii lui Theodor Stolojan. Urât