Predispozitia de a rosi nu este tocmai una frecvent intalnita la tagma politicienilor. Strainii sositi in Romania pentru afaceri sau in calitate de reprezentanti ai unor organizatii internationale au fost si raman surprinsi de elanul si convinctiunea cu care "greii" autohtoni obisnuiesc sa le strecoare, printre altele, urmatoarea afirmatie: "Puteti avea incredere in mine, ca doar stiti ca va vreau binele". Fatarnicia unor astfel de preambuluri isi are radacinile exact in acel tip de cultura definita recent de The Economist drept una in care "coruptia nu echivaleaza defel cu necinstea". Investitori chibzuiti si cu viziuni pe termen lung au ocolit Romania ani de-a randul, revizuindu-si strategia abia atunci cand UE semnala ca riscurile atribuite tarii s-ar putea, totusi, sa se dovedeasca a fi surmontabile.
Dar o lectura succinta a rapoartelor Bruxelles-ului despre Romania din perioada preaderarii releva usurinta cu care UE s-a lasat dusa de nas, increzandu-se in demersuri de fatada, gen planuri de actiune sau ministere rebotezate – actiuni intrepretate constant drept confirmari ale vointei de implementare a reformelor, dar nicidecum ca masuri abile ale elitei, dedicate tocmai amanarii la nesfarsit a indispensabilelor reforme.
Cu putine saptamani in urma, Daniel Daianu, membru al Parlamentului European din partea PNL, a publicat in paginile cotidianului bruxellez "European Voice" un articol intitulat "Blush, but not to deeply" ("Roseste, dar nu prea mult"). Ca atare, autorul sugereaza ca elitele europene si omologii lor romani nu ar avea defel motive de jena – nici in ceea ce priveste situatia actuala din tara si nici in privinta rolului disruptiv pe care Romania a ajuns sa-l joace in cadrul UE.
In articolul sau – per ansamblu cumpatat –, Daianu a ales sa se dispenseze de acel limbaj bombastic, caracteristic majoritatii politicienilor
