Mă trezea vocea bunicii: „Te mai duci la şcoală astăzi?“. Îmi îmbrăcam, încercând să alung somnul, cămaşa albă, uniforma, îmi luam ghiozdanul, în care aşezasem de cu seară manuale, caiete, un penar, şi porneam către clasa primenită. „Abia aşteptam să înceapă!“, îmi şoptea colega de bancă, zâmbind entuziasmată dintre codiţe şi fundiţe, în timp ce profesoara de desen o ţinea una şi bună despre nişte „culori calde şi culori reci“. Eram mai trist ca niciodată. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut cartea, mirosul frunzelor arse ce venea, prin fereastra întredeschisă, din grămezile aprinse de femeile de serviciu, în curtea şcolii, pocnetul întârziat al castanelor pe care colegii mei le aruncaseră pe foc, în hărmălaia pauzei. Nu îmi găseam însă locul. Acasă era şi mai rău. Mă plimbam stingher prin curtea mare, în care răsunaseră o vară întreagă jocurile unei vacanţe care, ca şi celelalte, avea să mi se pară, mai târziu, cu prea multe grade de libertate. Fraţii mei plecaseră la Craiova, acolo unde părinţii se mutaseră când aveam doi ani, lăsându-mă în grija bunicii (Corina remarca, nu demult, în fundalul acestei operaţiuni, un abuz prin neglijenţă). Punctul critic nu dura mult. Nostalgia se ascundea în spatele lecţiilor şi al jocurilor, al excursiilor şi al aventurilor, răsărind însă pe neaşteptate din bucuria primirii vreunui colet poştal îmbrăcat în pânză albă, cusut atent de mama, şi pe care tata îmi scrisese, cu creionul chimic, numele. Aveam însă atâtea de aflat şi de experimentat! De la învăţătoarea cu păr alb şi nume celebru: Maria Tănase, de la profesori care se pricepeau să facă întâlnirea cu ei stimulatoare şi reconfortantă, din zilele când eram căpitanul echipei de fotbal sau din nopţile petrecute lângă foc, alături de colegii de clasă, la marginea unei păduri din Lunca Dunării. Pe lângă chestiunile teoretice, deprinsesem tainele culesului de bumbac şi de porumb, înv