Un mare actor e un actor nesupus. Dincolo de roluri si de spectacole, el impune o imagine a omului, un raport cu lumea, un mod de a fi. De aceea, el e mai mult decat un actor.
Si Stefan Iordache se numara printre acesti rari alesi ai scenei si ai ecranului. La o asemenea marturisire de sine el a ajuns inca de la inceput, de la debutul de neuitat cu Arturo Ui la Casandra, unde noi, cei mai tineri cu un an, ii priveam uimiti puterea angajarii si intensitatea prezentei. Un actor, un mare actor, se nastea sub ochii nostri. Si noi o stiam. Nimeni nu se indoia. Confirmarea nu s-a lasat asteptata : Iordache, intr-un spectacol memorabil semnat de Dinu Cernescu, se impunea in Ghelderode, la teatrul Nottara, pe care nu l-a parasit niciodata, ca « tinarul revoltat » al scenei romanesti.
Debordand de energii intr-un corps suplu si nervos, el ne permitea sa auzim « glasul mortii » care rasuna grotesc si bufon in palatul flamand. El nu-si avea egal decat altundeva : Laurent Terzieff in Franta, Vîsotski in Rusia, Cybulski in Polonia erau semenii lui. In Romania era unic.
L-am regasit in Hamlet la Paris si, in seara aceea, alaturi de el, langa Turnul Eiffel, i-am spus : « Stefan, un actor ca tine n-are nimic de invidiat nimanui pe lume. » A urmat Richard al III-lea pe care nu l-am vazut, dar l-am imaginat, de departe. L-am revazut la München in Titus Andronicus si apoi l-am invitat la Teatrul Odeon pentru o serie de monologuri ale regilor shakespearieni pus in scena de Alexa Visarion care mi-l aratase in filmul sau, Inghititorul de sabii.
Actorul revoltat devenise un actor sfasiat. Energiile nu se stinsesera, dar capatasera o alta culoare : luptei cu lumea ii succedase durerea de a fi in lume. Ultima data cand l-am vazut voia sa joace Lear : a plecat inainte de a abdica. In lumea lui Shakespeare, el, intotdeauna, s-a implinit. Ii era
