George Banu: "Un mare actor e un actor nesupus. Dincolo de roluri şi de spectacole, el impune o imagine a omului, un raport cu lumea, un mod de a fi."

Şi Ştefan Iordache se numără printre aceşti rari aleşi ai scenei şi ai ecranului. La o asemenea mărturisire de sine el a ajuns încă de la început, de la debutul de neuitat cu Arturo Ui la Casandra, unde noi, cei mai tineri cu un an, îi priveam uimiţi puterea angajării şi intensitatea prezenţei. Confirmarea nu s-a lăsat aşteptată: Iordache, într-un spectacol memorabil semnat de Dinu Cernescu, se impunea în „Ghelderode“, la Teatrul Nottara, pe care nu l-a părăsit niciodată, ca „tânărul revoltat“ al scenei româneşti. Nu-şi avea egal decât altundeva: Laurent Terzieff în Franta, Vîsotski în Rusia, Cybulski în Polonia erau semenii lui. În România era unic.

L-am regăsit în „Hamlet“ la Paris şi în seara aceea, alături de el, lângă Turnul Eiffel, i-am spus: „Ştefan, un actor ca tine n-are nimic de invidiat nimănui pe lume“. A urmat Richard al III-lea, pe care nu l-am văzut, dar l-am imaginat, de departe. L-am revăzut la München, în „Titus Andronicus“, şi apoi l-am invitat la Teatrul Odeon pentru o serie de monologuri ale regilor shakespearieni, pus în scenă de Alexa Visarion care mi-l arătase în filmul său, „Înghiţitorul de săbii“. Actorul revoltat devenise un actor sfâşiat. Energiile nu se stinseseră, dar căpătaseră o altă culoare: luptei cu lumea îi succedase durerea de a fi în lume. Ultima dată când l-am văzut voia să joace Lear: a plecat înainte de a abdica. În lumea lui Shakespeare s-a împlinit întotdeauna. Îi era familiară. Ca aceea a lui Dostoevski - căci el rămâne marele Raskolnikov al scenei româneşti.

Iordache credea că în viaţă domneşte o lege unică: Crima şi pedeapsa. Iordache nu s-a trădat. Şi nici nu s-a reconciliat. Când într-o zi, la ţară, l-am văzut printre lăutari cântând,