Iritarea preşedintelui faţă de presă este veche. Băsescu este iritat ori de câte ori cineva nu este de acord cu el sau nu poate fi adus în rândurile „oastei“ sale. Atunci construieşte din nimic scenarii apocaliptico-fantastice, după care „cine nu e cu mine este împotriva mea!“. Lucrurile nu se opresc aici, în acest raţionament rudimentar: „Cine este împotriva mea este plătit de adversarii mei!“ şi atunci este un vândut, un trădător, „miroase a petrol“, e un „tonomat“, o „ţigancă împuţită“, e un „găozar“! Sunt numai câteva din lunga listă a etichetelor administrate în timp de preşedintele unei ţări, pretins europene, unor ziarişti. E un limbaj întâlnit la galeriile de fotbal, unul inacceptabil şi imposibil de folosit într-o ţară civilizată. Dacă atitudinea faţă de presă a preşedintelui este aceasta, ce să mai spunem despre şefii de poliţie, directorii de bănci, politicieni, şi până la omul simplu din piaţă! Băsescu încurajează agresivitatea unei întregi societăţi împotriva ziariştilor, ceea ce nu cred că este un lucru înţelept. Când Băsescu a fost atacat de forţele politice adverse în anii ’90, singurul lui reazem a fost presa. Când era primar la Capitală, mai târziu, şi îl înfrunta pe Năstase, atotputernicul şef de partid şi premier, aliatul lui Băsescu a fost presa care nu a înghiţit aroganţa lui Năstase şi a publicat dosare de corupţie ale puterii, care au făcut epocă. Năstase făcea tot felul de manevre ca să îl scoată din joc pe primar, dar presa l-a apărat pe Băsescu în acea dispută.

Ce s-a schimbat între timp? Un lucru simplu de care Băsescu nu prea ţine cont. Între timp, a ajuns preşedinte. El este, altfel spus, „puterea“. Presa, prin regulă, este sceptică, neîncrezătoare când este vorba de putere. Un jurnalist care susţine puterea îşi pierde orice credibilitate. Puterea corupe, se ştie de mult asta. Şi pe jurnalişti, nu doar pe politicieni. Cine stă în p