Pana la ora 13, Stefan Iordache mai poposeste in templul sau. Apoi se va duce cu adevarat.
Raman in urma lui roluri fabuloase in teatru si film, cantece, amintiri. O voce, un chip, o flacara. La fel ca in cazul fiecaruia dintre marii artisti care ne-au parasit, aproape in grup, in ultima vreme.
Locul gol lasat in urma este cu atat mai dureros si mai vizibil cu cat in locul monstrilor sacri nu prea se mai ridica alte stele.
Cel mult comete care traverseaza scurte perioade de glorie dupa care se prabusesc in anonimat. Daca v-as cere sa-mi spuneti repede numele unui actor tanar, sa zicem sub 35 de ani?
Mi-ati da probabil, in cel mai bun caz, numele aduse pe firmament de recentele succese ale cinematografiei romanesti. Dar din lumea teatrului ati gasi rapid un nume? S-au epuizat marile talente? Talentele din generatiile tinere sunt oare mai modeste? Greu de spus. Cu certitudine insa vremurile sunt altele.
Stefan Iordache, George Constantin, Leopoldina Balanuta si ceilalati titani disparuti ai scenei romanesti s-au lansat, si-au cucerit si confirmat notorietatea in perioada in care teatrul si cititul erau singurele cai de evadare ale romanilor.
Va amintiti vremurile cand cozile la bilete se formau la 4 dimineata pe ploaie si vant, ca la carne, inainte de ziua in care se vindeau si se si epuizau biletele pentru saptamana care urma?
Pe atunci marii actori aveau o misiune cu mult mai importanta decat aceea de a distra. Ei dadeau speranta, raspundeau la intrebari, mentineau viu spiritul unor oameni terorizati.
Erau un fel de zei. Iar artistii isi constientizau si statutul, si misiunea. Asta ii impingea inainte, intr-o sinucigasa lupta cu perfectiunea. Ardeau repede, ca o lumanare aprinsa la ambele capete, dar ardeau frumos.
Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, distr
