Alegerile bat la usa, iar situatia politica din tara este mai confuza ca niciodata. Putem sa inventam, pentru confortul nostru psihologic, o naratiune analitica edificatoare, clarificatoare si care, in acelasi timp, sa se termine cu un happy-end? Categoric da. Nu numai ca putem, dar o si meritam din plin. Reformism si dezamagire Sa incepem cu inceputul. Sa accep­tam ipoteza de lucru ca istoria postco­mu­nista a Romaniei poate fi citita ca istoria clivajului intre doua forte. Pe de o parte, un segment social reformist, adept al unei rupturi radicale cu trecutul, activ ci­vic, prooccidental, cu tendinte mai mult prin­cipiale decat pragmatice si avand o de­finitie mai generoasa a "binelui public". Pe de alta parte, un alt segment, definit mai degraba prin opusul acestor trasaturi, coa­gulat intr-o entitate sociala polimorfa si extrem de influenta, numit, in lipsa unui temen mai bun, "sistemul". Intre "refor­ma­tori" si "sistem" sta "majoritatea" - o zona gri, masa de manevra impinsa de ener­gii­le degajate de cei doi poli. Daca sistemul are o relativa disciplina si o ierarhie rein­­ta­rite de exercitiul controlului asupra tarii, seg­mentul reformist a fost si ramane de­struc­turat si eterogen. Intelectualii si, in special cei publici, alcatuiesc partea sa cea mai vizibila. Dar toate paturile sociale si profesionale si toate generatiile sunt re­pre­zentate in el, fara a fi insa unite de vreo retea sau formula institutionala. Ca pa­ranteza, sa notam conjunctura ca isto­ri­cii viitorului vor confirma ca reformisti au exis­tat si in locuri neasteptate precum ser­vi­ciile secrete si reteaua sociala a fami­lii­lor nomenclaturii si ca au avut dupa 1989 un notabil impact pozitiv asupra tranzitiei. Dupa cum aceiasi istorici ne vor confirma ca personaje consacrate ca disidenti au avut, de fapt, dupa 1989, un impact ne­ga­tiv. Pe scurt, reformismul romanesc are o for­mula complica