Alegerile bat la usa, iar situatia politica din tara este mai confuza ca niciodata. Putem sa inventam, pentru confortul nostru psihologic, o naratiune analitica edificatoare, clarificatoare si care, in acelasi timp, sa se termine cu un happy-end? Categoric da. Nu numai ca putem, dar o si meritam din plin. Reformism si dezamagire Sa incepem cu inceputul. Sa acceptam ipoteza de lucru ca istoria postcomunista a Romaniei poate fi citita ca istoria clivajului intre doua forte. Pe de o parte, un segment social reformist, adept al unei rupturi radicale cu trecutul, activ civic, prooccidental, cu tendinte mai mult principiale decat pragmatice si avand o definitie mai generoasa a "binelui public". Pe de alta parte, un alt segment, definit mai degraba prin opusul acestor trasaturi, coagulat intr-o entitate sociala polimorfa si extrem de influenta, numit, in lipsa unui temen mai bun, "sistemul". Intre "reformatori" si "sistem" sta "majoritatea" - o zona gri, masa de manevra impinsa de energiile degajate de cei doi poli. Daca sistemul are o relativa disciplina si o ierarhie reintarite de exercitiul controlului asupra tarii, segmentul reformist a fost si ramane destructurat si eterogen. Intelectualii si, in special cei publici, alcatuiesc partea sa cea mai vizibila. Dar toate paturile sociale si profesionale si toate generatiile sunt reprezentate in el, fara a fi insa unite de vreo retea sau formula institutionala. Ca paranteza, sa notam conjunctura ca istoricii viitorului vor confirma ca reformisti au existat si in locuri neasteptate precum serviciile secrete si reteaua sociala a familiilor nomenclaturii si ca au avut dupa 1989 un notabil impact pozitiv asupra tranzitiei. Dupa cum aceiasi istorici ne vor confirma ca personaje consacrate ca disidenti au avut, de fapt, dupa 1989, un impact negativ. Pe scurt, reformismul romanesc are o formula complica