Ministerul de Interne a prezentat recent, în dezbatere publică, mai multe propuneri de modificare a Legii privind statutul poliţiştilor. Două măsuri sar în ochi, una bună, alta stupidă. Prima: poliţiştii răniţi sau ucişi în acţiune vor primi (familia, în cazul celor decedaţi) despăgubiri cuprinse între 6.000 şi 20.000 de euro şi asistenţă juridică gratuită. Sumele în sine sunt discutabile (cum evaluezi viaţa unui poliţist?), dar principiul este bun: vreau să ştiu că poliţistul care riscă să intervină în situaţii periculoase se simte ceva mai protejat. Pe vremea când erau încă militari, un sergent de ţară mi-a făcut următoarea demonstraţie: dacă se întâmplă ceva şi e nevoit să scoată pistolul, urmează nenumărate luni de investigaţii asupra sa. Dacă răneşte pe cineva, respectivul îl dă în judecată şi instituţia nu plăteşte avocaţi, iar dacă el e rănit sau moare, pensia de invalid sau pentru urmaşi ar fi fost o bătaie de joc. Aşa că omul îmi spunea sincer: dacă se întâmplă ceva, mă fac nevăzut, iar dacă mă atacă vreun hoţ surprins de mine, arunc pistolul în şanţ. Măcar cu noile modificări, poliţiştii fricoşi nu mai au atât de multe argumente după care se pot ascunde. A doua măsură prevăzută în proiectul ministerului: poliţiştii care nu au case vor primi o indemnizaţie de 50% din salariu dacă îşi cumpără sau construiesc o locuinţă. Este un exemplu de gândire ceauşistă asupra funcţiei publice: îl legi pe om de serviciu dându-i casă. Dacă vrem ca poliţiştii să aibă case, atunci să le dăm salarii mai mari şi îşi pot cumpăra ca toată lumea, de pe piaţa liberă. De unde ideea că poliţiştii au nevoie de case mai mult decât doctorii, profesorii, ziariştii, ţăranii sau tâmplarii? Casele sunt un bun privat şi fiecare trebuie să se ocupe să îşi cumpere una. Însă, ideea provine dintr-un substrat neliberal adânc înrădăcinat în societatea românească: suntem cu toţii egali, dar unii s