La prima editie in doua volume, La apa Vavilonului a fost primita cu o caldura relativ complezenta. Aducea va­rianta oarecum literaturizata a unei existente etalate pana atunci aproape exclusiv extrapersonal. Contraria, apoi, asteptari diametral opuse. Dezamagitilor de co­bo­ra­rea din austerul turn de veghe spre zona mai ome­neasca a amintirilor li s-au adaugat maximalistii scriiturii: aglomereaza prea multe nume, pana la urma greu de urmarit, nu respecta criteriul cronologic al reconstituirii autobiografice, ceea ce da impresia de stufosenie. Vrea sa cuprinda tot, fara sa staruie acolo unde s-ar fi simtit ne­voie, dar cu toate acestea lipsesc momente, nume, im­­­prejurari, ori sunt trecute prea repede. Dupa tiparirea Jur­nalului - care acopera exact perioada la care se opreste La apa Vavilonului, cea de dupa 1980 -, doar reconstituirea cazului Ecaterina Balacioiu, in cartea Doinei Jela Aceasta dragoste care ne leaga, a mai coborat o data, mult mai adanc, spre zona confesivului. Sa nu uitam apoi ca cele doua volume, aparute la Hu­ma­nitas in 1999 si 2001, veneau la capatul unei perioa­de de mare efervescenta a memorialisticii in general, in care N. Steinhardt, Ion Ioanid, Adriana Georgescu, Mihail Sebastian, Lena Constante, Jeni Acterian si altii pro­dusesera emulatie intensa, o reconfortanta regasire a entuziasmului lecturii si chiar a dezbaterii. In linii mari - si trecand cu vederea polemicile joase si ofensivele dem­ne de cauze mai bune ale noilor ideologi ai co­rec­ti­tu­di­nii politice -, se incheia atunci un moment mai de­gra­ba fast, de partiala regasire identitara, in care iluziile intr-o reconstructie rapida a constiintei publice fusesera cat de cat posibile. La a doua editie, intr-un singur volum*, La apa Va­vi­lo­nului revine in cu totul alt context. Galgairea de iluzii culturale a primului deceniu postdecembrist e azi doar amintire. Ce s-a turnat atunci