Un domn care mi se părea foarte bătrân atunci (dar eram eu foarte tânăr) îmi spunea pe la sfârşitul anului 1990 că e esenţial pentru România să-i aflăm pe securişti, după modelul Gauk, şi să le interzicem să ocupe funcţii publice.

Este singura modalitate prin care România are o şansă, îmi spunea, şi părea un pic cam fanatic. Domnul respectiv era Constantin Ticu Dumitrescu şi avea dreptate 100%. Pentru mulţi, ceea ce părea fanatism atunci a devenit înţelepciune acum. Sau resemnare.

Lustraţia era necesară, este şi acum. Lustraţia era naivitate într-o Românie lipsită de principii, este şi acum. De ce e nevoie să-i ştim pe securişti? Pentru că ne-au urmărit ani întregi, au încercat să ne asculte gândurile şi să ni le influenţeze, ne-au citit scrisorile, ne-au ascultat telefoanele, ne-au dispreţuit vieţile. Pentru că au făcut asta pe ascuns, cei mai mulţi; pe faţă erau amici, apoi turnau pentru mici sau mari avantaje, şantajaţi, laşi sau javre pur şi simplu. Pentru că ne-am spovedit lor şi au dat fuga să le spună dracilor cu ochi albaştri despre temerile noastre şi despre slăbiciunile noastre. Pentru că reţeaua lor de complicităţi a trecut bine-mersi prin răsturnarea lui Ceauşescu, pentru că s-au căţărat pe naivităţile noastre, au folosit buna noastră credinţă, ne-au transformat în fraieri, au împroşcat cu noroi, din jeepurile lor bengoase, credinţele noastre. Pentru că i-am votat şi ne-au dus de nas. Pentru că ne sfidează şi pentru că au pus frână viitorului acestei ţări, pentru că ne-au furat şi ne-au silit să ne părăsim ţara numai ca să scăpăm de ei. Pentru că e suficient să spui Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Dan Voiculescu şi deja îţi vine să blestemi ziua în care ai decis să rămâni în ţară, sperând că „va fi bine“.

Ştiţi când au avut emoţii securiştii (dar nu toţi...)? Doar de câteva ori. Prin decembrie 1989 şi puţin după al