Presedintele Basescu are un tip special de comunicare cu romanii. Deseori gaseste tonul cel mai just atunci cand este vorba sa atinga sufletul romanului, mai ales al romanului-alegator. Chiar unele dintre exprimarile sale considerate drept "gafe" de specialistii in comunicare sunt, mi-am spus mult timp, acte inspirate de o psihologie neconventionala, care intuieste direct sensibilitatea populara.
Cu toate acestea, un incident recent ne-a ridicat o problema mai speciala in legatura cu oportunitatea unei interventii a sefului statului. Este vorba de "umilinta" pe care a resimtit-o domnia sa cand, intr-o combinatie intraparlamentara meschina, PD-L a consimtit, pe baza de reciprocitate, sa sprijine numirea dlui Vadim Tudor la vicepresedintia Senatului. Dupa cateva zile de tacere, dl Basescu a declarat pe un post de televiziune ca s-a simtit "umilit" de combinatia in care s-a implicat partidul presupus a fi partidul prezidential, PD-L.
Nu ne indoim ca dupa scandalul mai-mult-decat-suburban pe care dl Tudor l-a facut in Parlament in decembrie 2006, cu prilejul condamnarii comunismului, dl Basescu a putut sa se simta umilit de tranzactia acceptata de partidul "sau", saptamana trecuta. si suntem ispititi a crede ca, pronuntand aceste cuvinte, "Am fost umilit", presedintele Romaniei a crezut ca, daca aceasta declaratie ar putea fi considerata o gafa de catre specialisti, ea va inspira mila poporului, aratandu-i cat de stupizi pot fi politicienii, cat de prost il sprijina amicii lui politici.
Numai ca de data asta s-ar putea ca presedintele sa se fi inselat. Mai intai, umilinta este un sentiment penibil, unul care, prin natura lui, te face slab, inferior celorlalti. Chiar daca umilirea provoaca manie si, ulterior, probabil o reactie violenta, omul umilit este intr-o pozitie defensiva. Umilirea te face sa crezi ca cel care a fost atins in sent
