Cand am vazut prima oara "Boogie", la Festivalul de la Cannes, mi s-a parut ca avea dialogurile mult prea stufoase si, in general, mi s-a parut sub "Hartia va fi albastra". As fi preferat foarfeci mai multe, mai putine "baietzisme", mai putine referinte silite la epoca Ceausescu. Azi l-am vazut a doua oara, si stiti ceva? Mi-a placut mai mult decat in luna mai.
De ce? Auzisem de "30 si ceva" (titlul initial al filmului) de pe cand era in productie si ma asteptam, la prima vizionare, sa fie un tablou al varstei cat mai fidel celui pe care mi-l imaginam eu. Ceea ce e o greseala. Dar stiind acum ce se intampla in poveste, am lasat filmul sa ma duca.
Si am descoperit ca n-am ramas pe marginea drumului. Dialogurile te tin, sunt ca-n viata, mai ales ca actorii sunt si ei ca noi sau, ma rog, ca atatia cunoscuti de-ai nostri.
Referintele la Ceausescu si la vila lui cu pauni nu mi s-au mai parut deplasate, iar cand doi dintre cei trei prieteni incep sa urle ca paunii cocotati pe gardul vilei te trezesti in fata unei scene de o tristete dezolanta.
Dar trebuie sa treci prin tot filmul, printr-o zi si o noapte, ca sa ajungi aici. Prin discutiile "de baieti" dintre Bogdan si cei doi prieteni cu care se intalneste intamplator dupa trei ani. Prin discutiile aiuritoare si atat de verosimile dintre Bogdan si Smaranda, sotia lui, enervata ca a fost adusa de 1 mai, la mare, pe post de "bona la copil", pentru ca Bogdan pare sa prefere compania baietilor.
Prin sticlele de vin ieftin baute prin baruri ieftine si camere de hotel inghesuite, prin fetele care se lasa sau nu se lasa agatate in discoteca sau la bowling, prin glumele fara perdea si exprimarile fara plasa de siguranta, dimineata devreme. Din toate acestea se scurge insa o dezolare imensa.
Cine e fericit in acest film? Bogdan care munceste de-i sar capacele la fir
