Dacă nu, unii vor fi nevoiţi să inhaleze nedoritul fum. Dacă da, se mai poate numi club?

Lupta pe aer

Starea naturală a omului este cea de nefumător. Nimeni nu s-a născut cu dorinţa de a pufăi. Fumatul este, aşadar, o deviaţie de la firesc. Nimeni nu a tras din prima ţigară cu plăcere. Aceasta a apărut ceva mai târziu, odată cu dependenţa.

Este un lucru pe care ar trebui să ni-l amintim atunci când scoatem trâmbe de fum lângă un om care nu are acest obicei. A decide să ieşi într-o seară la club presupune că eşti de acord să tragi două-trei pachete de ţigări fără a dori acest lucru. Dacă eşti fumător, seara merge foarte bine. Dacă nu eşti, ai opţiunea de a ieşi din 10 în 10 minute pentru a putea respira liber. De ce nu se pot petrece invers lucrurile? Să fie fumătorul cel care iese afară să-şi împlinească nevoile? Ar fi prea mult pentru el? Doar e dependenţa lui, nu trebuie s-o transforme într-un act colectiv.

Deşi, aşa cum spuneam, fumul de ţigară nu este un mediu natural, fumătorii îl consideră totuşi aşa. Ei nu vor înţelege niciodată că, pentru un nepracticant al acestei „religii“, fumul e mult mai supărător, organismul lui nefiind adaptat la aşa ceva. Dacă tusea poate fi doar o formă de a atrage atenţia asupra unei ţigări aprinse, ochii înroşiţi nu sunt. Toată această polemică nu se poate desfăşura decât cu condiţia ca fiecare să se pună în pielea celuilalt. Pentru cei care n-au fumat niciodată este aproape imposibil. Fumătorii, în schimb, ar putea încerca să-şi aducă aminte care au fost senzaţiile trăite atunci când au tras prima ţigară. Tuse? Greaţă? Ameţeală? (Elena Georgescu)

Cuşti din ce în ce mai mici

Fumatul ne-a fost interzis în avioane, în trenuri, în biblioteci, în holuri, în foaiere, în hale, în săli de aşteptare, în aeroporturi. Şi mi se pare OK. Respectivele incinte au desti