Se întîmplă să fiu născut la jumătatea lui septembrie. Nu-i de mirare, deci, că pe 11 ale respectivei luni, în toamna lui 2001, intrînd în casă, la Växjö, în Suedia, abia întors de la nişte cursuri dogmatice de pedagogie, mintea mea se muncea cu gîndul pregătirilor pentru ziua de naştere. Am apăsat absent pe telecomanda Grundigului, încă răsfoind poşta abia ridicată de la cutie, şi de pe ecran m-au asaltat imagini din Die Hard. Am redus sonorul imediat şi am continuat să deschid plicuri şi să întorc de pe o parte pe alta tot felul de reclame. După cîteva secunde, deşi privirea mea continua să caute oferte de torturi de ciocolată gata făcute, am realizat că din televizor mi se vorbea în suedeză. Or, suedezii nu dublează lungmetrajele, ei folosesc banda de titraj. Curs amînat: studenţii pregătesc husele de camuflaj Şase luni mai tîrziu – şase luni după ce, ridicînd privirea din reclame în după-amiaza aceea, în căutarea pe ecran al lui Bruce Willis, am dat de figurile unor newyorkezi înspăimîntaţi –, am aterizat prima dată pe un aeroport american. Cumva uitasem. Uitasem, în primăvara lui 2002, că, în ziua aceea de septembrie calmă, la paralela 60, ecranul pe care Bruce refuzase să apară fusese de la un moment dat împărţit în două, pe verticală, treimea din stînga prezentînd un cadru fix cu un zgîrie-nori fumegînd continuu de undeva, de la un etaj superior. Iar vocea cunoscută a prezentatorilor de ştiri suedezi mă anunţase că un avion de pasageri se izbise într-unul dintre cele două turnuri ale lui World Trade Center. Nimeni nu a folosit atunci sintagme ca „atac terorist“, dar, pe Sveriges Television, pe Kanal 4 şi pe TV3, peste tot mi se dădea de înţeles că îl aştept degeaba pe Bruce. Cîteva minute mai tîrziu, în timp ce încercam să pricep cum poate un pilot să piardă controlul unui avion în asemenea hal încît să-l înfigă într-una dintre cele mai înalte clădiri