Eugen Negrici întreprinde în Iluziile literaturii române un demers deconstructiv asemănător celui realizat de Lucian Boia, încă din anii ’90, la nivelul miturilorîmitografiei istoriei noastre naţionale. Cu doza de spectaculozitate şi de sfidare „scandaloasă“ subînţeleasă. Şi, în plus faţă de Boia, cu un bonus de charismă. Autorul acestei cărţi, eminent profesor de literatură română, pe cît de ataşat de obiect, pe atît de sceptic în privinţa şanselor acestuia de rezistenţă la eroziunea timpului, propune o reexaminare neconcesivă a istoriei literaturii române: a clişeelor, a malentendu-urilor, a suprainterpretărilor, a distorsiunilor de receptare care o consolidează ca „ficţiune“ şi, simultan, o subminează ca naraţiune credibilă. Eugen Negrici reconstituie, cu o mare vervă ce disimulează, în fond, amărăciunea, traseul travestirii unei iluzii în certitudine: anume că literatura română e o „mare“ literatură şi că istoria ei curge pe un făgaş sigur, fără întreruperi, fără accidente, fără devieri ale cursului. Iluzie configurată în acord cu necesităţile autolegitimării naţionale, cu tendinţele mitizante ale spiritului românesc (nu cred că poate fi lesne ocolită sintagma de „spirit românesc“, cu o anume încărcătură esenţialistă), şi instrumentată ideologic în diferite etape ale istoriei noastre, mai cu seamă în perioada comunistă. Urmărind felul în care discursul metaliterar interferează cu definirea identităţii naţionale, Eugen Negrici procedează la identificarea miturilor fondatoare – între acestea, mitul „Cetăţii asediate“, al „Complotului malefic“, al „SalvatoruluiîOmului Providenţial“, mitul „Vîrstei de aur“ şi al „Paradisului pierdut“ (inventariateîanalizate şi în Literatura română sub comunism) – şi la fixarea lor într-o ecuaţie ce explică mecanismele de reacţie ale mentalului colectiv la anumite situaţii destabilizatoare, cu efect asupra producţiei culturale