Teatrul ar trebui considerat un serviciu public, la fel ca apa, gazele şi electricitatea. Jean Vilar Atunci cînd în ecuaţie nu sînt aduse prea multe variabile, cum ar fi ideologia stîngistă căreia i s-ar supune ca substanţă şi intrinseca sa calitate de instrument în „educarea“ socio-culturală (i s-au atribuit, de multe ori, principii de promovare a „dreptăţii sociale“, căci rădăcinile îi sînt în mitologia republicană franceză, post-1789, a incluziunii sociale), teatrul popular, în varianta sa de secol XX, înseamnă democratizarea accesului la actul scenic, în ceea ce priveşte atît repertoriul, tipul de montare, arhitectura teatrală, cît şi preţul biletelor, recrutarea şi participarea publicului etc. Mai puţin pompos vorbind, teatrul popular vede susţinerea financiară din partea statului ca pe o justificare pentru a-şi deschide porţile către categorii sociale şi intelectuale care nu-şi permit bilete la preţuri ce le-ar obliga să aleagă între coşul zilnic şi dusul la spectacol, un teatru care ia în considerare amănunte cum ar fi ora de încheiere a programului de lucru şi cea de retragere a mijloacelor de transport în comun, dar şi temele apropiate de membrii comunităţii (de cartier sau urbane în general), tratate într-un limbaj decodabil de către oameni cu alte preocupări decît metafizica unei arte din ce în ce mai autonome faţă de propriul public. Am făcut tot acest preambul pentru a ajunge, de fapt, la un festival şi la două dintre spectacolele invitate în cadrul acestuia: Festivalul „Zile şi nopţi de teatru european“ de la Brăila, Omul pernă al lui Radu Afrim şi Portugalia lui Victor Ioan Frunză. „Subiectul“ evenimentului brăilean – care, cu frecvenţă bienală, a supravieţuit, pînă acum, la două regimuri politice locale – e teatrul balcanic, iar în inflaţia festivalieră autohtonă are marea calitate de a fi singurul cu acest profil. Faptul că, în acest oraş d