Istoria oricărei literaturi naţionale este şi istoria marilor naraţiuni ideologice de legitimare care i-au dat, în timp, identitatea şi mizele. Privită de sus cu luciditatea unui ochi critic, istoria literaturii noastre oferă, în era zisă postnaţională, un spectacol deconcertant al mitizărilor consolatoare sau compensatoare ce i-au însoţit etapele mai convulsionate sau mai liniştite; majoritatea segmentelor sale (de la epoca medievală la preromantism şi romantism, trecînd prin diferitele faze ale perioadei postbelice) au primit bonificaţii din partea unei critici aflate în căutarea propriei legitimităţi interne, şi fiecare direcţie literară majoră a ilustrat o agendă ideo-politică, fie ea progresistă sau criticistă, tradiţionalist-specifistă sau sincronist-liberală, paseistă sau emancipatoare. În plus, momentele de criză identitară, generatoare de traume şi mituri ale primejdiei, nu au lipsit niciodată: prima modernizare din secolul al XIX-lea cu contrareacţiile ei autohtoniste şi umplerea cu fantasme a „golurilor istorice“, războaiele mondiale cu seismele lor, avansul totalitarismelor de dreapta, pseudomodernizarea comunistă cu metamorfozele ei diversioniste. De o parte avem constrîngeri dogmatice cu caracter autarhic, himere paseiste şi o nevoie nevrotică de stabilitate marcată prin inventarea de „clasicităţi“ prestigioase; de cealaltă – frenezia disperată a arderii etapelor, a recuperărilor şi sincronizărilor haotice, improvizate, într-o cultură periferică aflată mereu sub semnul provizoratului, al discontinuităţii şi al tranziţiilor pripite. Printre particularităţile iluziilor noastre se numără obsesia – frustrantă – a imitării unui model central şi inaccesibil: Roma antică (Şcoala Ardeleană), Bizanţul (tradiţionaliştii), Parisul (moderniştii) sau Statele Unite (postmodernii). Sistematica acestor abateri mitizante de la normalitatea judecăţii critice face