Aflată abia la „stadiul gramatical“ cu un veac şi jumătate în urmă, sau, oricum, la un nivel de evoluţie nu mult peste faza preliminară, naiv-şcolărească, a compoziţiilor după model, literatura română s-a scris, ca mai toate literaturile mici, la foc iute, arzînd, cum se spune, etapele, după o vorbă devenită clişeu didactic şi nenorocit pretext de mîndrie naţională. Într-adevăr, cu excepţia unor momente de graţie din trecut, datorate exclusiv talentului individual (o mînă de cronicari, Cantemir, Budai-Deleanu), încremenirea în aşa-numita „tradiţie“, gonflată pînă la caricatură, a consemnărilor derizorii de tipul lui „i pac dau ştire“ (şi acelea, accesibile numai cîtorva ştiutori de buche) pare să fi adîncit prăpastia faţă de Occidentul civilizat, dar cu o cultură plină de martiri pentru care s-au aprins ruguri. Noroc că de aici, ca să păstrăm sugestiile ambivalente ale simbolismului ignic, va fi sărit şi în ograda noastră becisnică scînteia salvatoare, aducînd cu sine, pe lîngă rîvnita lumină, ambiţia arderii de tot şi a sincronizării fulgerătoare, cu întreg cortegiul de reacţii contradictorii, complexe şi resentimente caracteristice. Ca atare, dacă imitaţia stă la baza procesului de formare a civilizaţiei române moderne, avînd drept consecinţă imediată şi apariţia unei literaturi pe măsură, trebuie să ne acceptăm statutul acesta subordonat, de popor mic, cu o contribuţie inevitabil secundară la istoria mare a lumii. O contribuţie, totuşi, de care e păcat să nu se ţină seama. Or, cercetătorii fenomenului românesc păcătuiesc îndeobşte prin exces de zel, făcînd uitată aurita cale de mijloc, a raţiunii sceptice şi tolerante, singura capabilă să înţeleagă răul şi să-l neutralizeze eficient. Cea mai facilă şi întotdeauna profitabilă opţiune, aleasă de marea majoritate, constă în afirmarea naţionalismului găunos, justificat în parte prin sentimentele poate sincere,