Nu sînt nici două săptămîni de cînd, la Mangalia, mergînd agale pe aleea de pe ţărm spre o simpatică "terasă" unde urma să lichidăm nişte guvizi prăjiţi, mă amuzam împreună cu o prietenă, amintindu-ne cum, anul trecut, tot acolo, pe o ploaie torenţială, Ştefan Iordache, instalat sub prelata grea de apă şi înconjurat de cîţiva misterioşi amici locali şi de un peisaj reconfortant alcătuit din carafe şi pahare, poftea pe cîte-un cunoscut să i se alăture (mă rog, nu chiar la aceeaşi masă...), "că fac ăştia un mujdei fantastic". Ori să fi fost acum doi ani? Sau acum trei ani? Imprecizia amintirii era motivată de recurenţa împrejurării: ani la rînd, membru permanent în juriul Galei Tînărului Actor, Iordache era de găsit, la orele prînzului şi cinei (ba, uneori, şi între ele) la aceeaşi terasă, la aceeaşi masă, cu, parcă, aceiaşi tipi în jur, formînd un fel de zid de apărare împotriva curiozităţii trecătorilor, pentru un om care iubea viaţa, dar fugea de oameni. Sau de unii oameni. Din spatele acestui zid de camaraderie simplă, relaxată, fără fumuri şi fasoane, ochii negri ai comedianului-tragedian fixau apăsat şi ascuţit, pentru o clipă scurtă, pe cîte unul (sau, mai lung, pe cîte una...) dintre cei aşezaţi în preajmă. Din cînd în cînd, o exclamaţie, o replică rapidă te lămureau că, aparent distant şi distrat, Iordache auzea tot şi vedea tot. Şi, într-un fel, încasa tot. De aici, poate, redutele de-atîtea feluri pe care le ridica între el şi restul lumii.

Tocmai mă apucasem de scris despre Mangalia din acest an cînd am auzit la radio - nu sînt nici patru zile - "ştirea" despre moartea lui Ştefan Iordache. O ştire neverosimilă şi cu aer de glumă proastă, ca o răzbunare a paparazzilor de care actorul fugise tocmai la Viena, ca să fie lăsat în pace. Auzisem, chiar în timpul Galei, că nu se simte prea bine (de-asta nu venise) şi că s-a internat pentru nişte investig