Un caz recent - semi-mediatizat, aşa cum se va vedea - a readus în discuţie (in)dependenţa presei. Un cotidian central a lansat o amplă investigaţie jurnalistică, anunţată a fi un lung serial. La un moment dat, declarînd închis "primul sezon" al anchetei, serialul a fost întrerupt, cu promisiunea de a se reveni în toamnă, odată cu prima zi de şcoală (se ştie că vara e un sezon slab pentru presă, care se orientează spre lucruri uşoare, de citit sub umbrelă, pe plajă).
La începutul lui septembrie, însă, de pe site-ul publicaţiei a dispărut arhiva serialului! Ulterior, articolele au reapărut, dar continuarea promisă a fost amînată. Nu fără un fel explicaţie: "o asemenea anchetă, de o asemenea complexitate şi cu atîtea ramificaţii, are nevoie de filtre suplimentare de control, printre care şi avizul departamentului juridic, care să ne ofere cît mai multe garanţii că textele respective sînt Ťbeton»". Prima întrebare care-ţi vine în gînd este, fireşte: păi, pînă acum nu erau beton? Problema pare însă să fie alta: "Sîntem supuşi unor presiuni mari pentru blocarea acestor dezvăluiri". Normal. De aici, s-a stîrnit furtuna, una mai mare decît cea provocată de dezvăluirile anchetei! Nimic nu agită breasla mai mult decît însăşi soarta breslei. Mai ales dacă vorbeşti despre alţii, nu despre tine. Cu necesara prudenţă, totuşi. Pentru că agitaţia nu s-a manifestat în presă, ci pe Internet, în bloguri. N-aţi văzut dezbateri TV asupra subiectului. Erau toate ocupate cu Piţi, Cioacă şi Mitică.
Dincolo de soarta anchetei respective, dar şi de reacţiile stîrnite, rămîn întrebările privitoare la limitele presei. Prima dintre limite, cea firească, în legătură cu care ar fi caraghios să ne dăm moralişti, priveşte relaţia cu entităţile economice care asigură existenţa unui canal media. E absurd să pretinzi jurnaliştilor să "dea" în banca prin care îşi rulează banii, în tip
