Nu cred că există om în ţara aceasta să nu se fi lovit măcar o dată în viaţă de necesitatea obţinerii unui loc de veci.
Să nu fi bătut la zeci de uşi, cu lacrimile şiroind pe obraji, înnebunit de durere. Şi grăbit să rezolve repede treaba, în timp ce defunctul zace acasă pe masă. Asta poate şi din cauza mentalităţii noastre care, atinşi de spiritul răsăritean, ne simţim nemuritori. Amânăm în permanenţă să ne gândim la sfârşitul nostru trupesc, având falsa senzaţie că alţii pot muri, în niciun caz noi sau ai noştri.
Fiind vorba despre o certitudine, moartea, de care nimeni nu scapă, evident că în jurul acestei „industrii“ se fac afaceri mari, sunt interese. Până acum câţiva ani, la porţile cimitirelor puteai găsi câţiva zeci de preoţi: unii pensionari, alţii fără parohie certă, care-şi ofereau serviciile. Un peisaj ce aducea a Marea Criză, când şomerii aşteptau un angajator. Pentru a stopa această situaţie jenantă, Patriarhia a stabilit ca fiecare cimitir să aibă propriul preot. Treptat, unii dintre aceştia au ajuns administratori.
Numai că, în anul de graţie 2005, Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane s-a trezit cu un nou adjunct: Viorel Popa. Tânăr şi îmbrăcat ca ultimul dandy, Popa se prezenta preot. E drept, de foarte puţine ori a fost surprins îmbrăcat în reverendă. Administraţia bisericească a aflat că noul director adjunct fusese, într-adevăr, hirotonit de un episcop, care azi nu mai vrea nici să-l vadă şi că nu a avut niciodată parohie. „Bine că măcar e de-al nostru, e preot“, şi-au şoptit în barbă cei de pe Dealul Patriarhiei.
Chestiunea a început să se împută când în Deal au început să apară informaţii că preotul part-time are o viaţă personală destul de zbuciumată. Nu asta ar fi problema, pentru că nu e frumos să ne băgăm noi în viaţa omului, ci specialiştii în drept canonic. Fără parohie, părinte
