Ray Wilkinson a stat să se uite la uragan. Are 67 de ani şi-a rezistat în apartamentul lui de bloc, în Surfside Beach, Texas. El este eroul meu: nu cere apă minerală autorităţilor, nu strigă în ultimul moment să fie evacuat, nu se plînge de nenorocirea cu care Dumnezeu i-a lovit bîrlogul. Nu e un sinistrat, deşi, legal, are tot dreptul să se numească aşa şi să ceară compensaţii de la primărie sau mai ştiu eu ce minister al situaţiilor de urgenţă. Nu, Ray a stat în balcon, cu berea lîngă el, şi-a admirat natura dezlănţuită, furia uraganului şi alte asemenea tone de clişee cu care natura a aruncat peste el. Şi i-a plăcut.
"Cea mai mare prostie din viaţa mea" - zice spectatorul de uragane - "a fost să mă las evacuat din calea lui Beulah", o altă mare furtună, pe care a ratat-o tocmai pentru că s-a lăsat dus cu turma la adăpost. O să ziceţi că e nebun, însă eu cred că Ray e de fapt omul evoluat. Omul care e gata să-şi pună pielea la bătaie doar pentru că e curios, fără nici un alt motiv decît cunoaşterea directă şi personală. Apa i-a luat şi lui din avere, dar a trecut peste asta: experienţa lui i se pare că valorează mai mult. Nu prea se mai fabrică aşa ceva: acum sîntem cu toţii băieţi şi fete de pluş, incapabili să meargă mai mult de 20 de metri prin ninsoare, din parcare pînă la intrarea blocului.
De fapt, o ducem atît de bine, de confortabil, încît spaimele fireşti, naturale - foamea şi moartea - au fost înlocuite cu nişte erzaţuri. Acum ne e teamă de trafic, groază de inundaţia de la vecini, sîntem terifiaţi de furtuna care ar putea sparge geamurile. Avem atîta respect pentru lucruri încît "agoniseala de-o viaţă" e tratată mai bine decît mulţi dintre membrii familiei. Iar dispariţia ei e cîteodată prilej de deces de inimă rea: cum o să mai trăiesc eu aşa? Cum s-o mai iau de la început? De fapt, luatul de la început e recomandat de medici. Cine nu s