Am fost tentat de multe ori, avind in vedere cazurile despre care scriam, sa incep un articol cu declaratia: „Mi-e rusine ca sint roman“. De fiecare data am aminat-o, n-as putea spune de ce. Poate fiindca m-am asteptat la lucruri si mai rele, iar atunci nu avea rost sa-mi irosesc deznadejdea pe un fapt care nu era nici pe departe maximum de performanta in degradarea conationalilor mei. Sau poate fiindca am intuit ca e deja o stare normala, de zi cu zi, pe care o incearca prea multi seme ni ca sa mai merite a fi afirmata si de mine. Ce rost ar avea sa declam „Mi-e foame“, „Mi-e sete“, „Mi s-a facut somn“, cind milioane de romani incearca, in aceeasi zi, aceeasi senzatie, si e fiziologic normal sa fi simtit foamea, setea, somnul? Bai, nenica, dar de data asta chiar ca nu ma pot abtine sa-mi dau in vileag jena, fie ea si atit de populara. Ia uitati aici mindrete de potlogarie romaneasca.

Va ziceam mai numerele trecute ca Romania a primit cadou de la UE un munte de zahar de 15.000 de tone, pe care sa-l imparta in pungi de un kilogram la amarastenii de la noi. Pentru cine nu-si poate imagina cum arata un munte de zahar de dimensiunea asta, sa se gindeasca ca el ar putea umple vreo 800 de TIR-uri. Muntele de zahar era in Ungaria. Ca sa-l ambaleze la pungi, statul roman a dat din el unei firme unguresti cam 300 de TIR-uri pline ochi cu zahar. Plata s-a facut prin intermediul unei firme obscure, SC Brutaria Bachus, din comuna Porumbenii Mari, judetul Harghita, aleasa drept reprezentant fiscal al firmei unguresti. In actele contabile facute cu firma din Porumbenii Mari nu se putea trece „servicii de ambalare zahar platite cu 300 TIR-uri zahar“. Ci, conform regu lamentelor europene, s-a stabilit de la inceput o valoare in lei a zaharului, ca sa se converteasca in lei plata facuta in fapt cu zahar. Era deci o formalitate, statul roman nu scotea bani din buzunar pent