Un anunţ din ziarul România liberă, înserat la rubrica "Decese", îmi dă de ştire că a murit "artistul scriitor" Vintilă Ivănceanu, prieten din tinereţe, poet, prozator, eseist,om de teatru, editor. Stabilit de mult timp în Austria, împreună cu soţia sa Heidi Dumreicher, traducătoare şi lingvistă, Vintilă Ivănceanu este la noi mai degrabă un necunoscut. în anii '70 ai veacului trecut nu era însă deloc astfel. Era unul din copiii teribili ai mişcării literare a timpului, în bună companie cu Dumitru }epeneag sau cu Virgil Mazilescu, tineri nonconformişti ca şi el, rebeli, gesticulanţi până la stridenţă, neocolind prilejurile de a se da în spectacol, atunci când se iveau, ba dimpotrivă, căutându-le şi chiar provocându-le.

Ca şi alţi componenţi ai grupării onirice, din care făcea parte, Vintilă Ivănceanu s-a bucurat la începuturi de sprijinul lui M. R. Paraschivescu, descoperitorul norocos de talente. L-a publicat în Povestea vorbei, suplimentul Ramurilor, i-a prefaţat volumaşul de poezii Cinste specială, apărut, în 1967, în populara colecţie pentru debuturi "Luceafărul". Îl considera "un talent cu totul deosebit", o personalitate "în plină evoluţie".

"Bufoneriilor de expresie - scria Valeriu Cristea în cronica la Cinste specială - le corespunde bufoneria existenţială, disimulatorie însă, camuflând o sursă de durere". Este sintetizat aici, de către unul din primii critici care au vorbit despre Ivănceanu, întreg spiritul liricii sale, una care schimbă necontenit registrele: clovneria cu sugestia tragicului, strâmbătura cu surâsul, sordidul cu somptuosul, grotescul cu graţiozitatea, bonomia cu persiflarea şi tot astfel. Poetul se autodefineşte, zeflemitor, ca o însumare a contrariilor : "Eu m-am născut din adulterul / Madonei c-un halterofil./ Jos pălăriile, în faţa mea, jos pălăriile./ Eu m-am născut să vindec lepra / Scuipând pe ea poem după poem