Ar trebui să ne naştem bătrâni şi să tot întinerim, spune Eugen Ionescu, unul dintre cei care a pus în cauză lanţul în care e prinsă viaţa omului. Iar Cioran, mereu mai radical decât prietenul lui, afirmă: "Ar trebui să ne naştem bătrâni şi, pe cât posibil, să rămânem aşa". Din gama nemulţumirilor omeneşti legate de vârstă - noţiune care încurcă şi descurcă existenţa la fel de mult ca materia ei primă, timpul - cele două ispite sunt, probabil, cele mai originale.

Când scrii roman, când creezi lumi, lucrurile care-ţi dau de furcă încă de la pornire sunt numele şi vârsta personajelor. Trei şi numai trei sunt vârstele care ies în evidenţă în literatură sau, măcar, în limbajul cotidian: copilărie, tinereţe, bătrâneţe. N-am stat să fac o statistică riguroasă a anilor pe care-i exhibă personajele literare, dar la nivel de accente operăm cu acestea trei. În ce priveşte personajele principale, privilegiată de scriitori e tinereţea, care, de altminteri, are alte limite la femei şi la bărbaţi. Spre deosebire de viaţă, unde democraţia anilor, continuitatea lor şi diferita percepţie asupra celor trei vârste de-a lungul secolelor nu permite o împărţire atât de riguroasă, în literatură lucrurile sunt mai limpezi. Dintre vârstele emblematice, vârsta lui Matusalem şi cea a lui Isus au semnificaţia cea mai adâncă.

Dacă noi, cei de la începutul secolului 21, am fi trăit la fel de mult ca primii oameni din neamul strămoşului Adam, am fi avut ocazia să fim contemporani cu construirea domului din San Marco şi a catedralei din Pisa (1063), cu matematicianul şi poetul persan Omar Khayyam (1045-1122), am fi putut vedea cum se pune piatra de temelie la Turnul Londrei (1078), precum şi tot ce s-a mai întâmplat important în lucrările omeneşti de atunci încoace, de la impunerea primelor tipărituri ale lui Johannes Gutenberg, de exemplu, la laptop, inclusiv. Şi toate ac