De la Ion Pop al Glanetaşului şi memorabila scenă în care a sedus-o pe Ana şi până în prezent, fecioria a căpătat valori multiple. Societatea arhaică românească, cu ecouri până după revoluţia din ‘89, a păstrat tradiţia căsătoriei ghidându-se după normele bisericeşti şi după, se spunea, „bunul simţ”. Virginitatea era o virtute ce trebuia respectată în familiile sănătoase, iar pierderea ei înainte de căsătorie reprezenta atât un păcat moral, cât şi unul civic.

Într-o societate comunistă unde toţi erau egali, singura zestre importantă a tinerei neveste era virginitatea. Astfel, obiceiul cearşafului „jucat” după noaptea nunţii s-a păstrat până în modernitate.

Supusă oprobriului public, fata care nu mai era „mare” îşi purta stigmatul greu al greşelii comise, însă era asiduu curtată de tinerii dornici de palmares.

Desigur, ca orice lege, fie ea şi nescrisă, şi aceea a păstrării fecioriei până după noaptea nunţii este făcută să fie încălcată sau, cel puţin, păcălită. Şi erau metode.

Şpaga, pe punctul de a deveni ea însăşi una dintre cele mai vechi meserii, plasată unui doctor „înţelegător”, făcea din fata maculată de amor o fecioară.

Valorile comuniste blamau atât avortul, cât şi relaţiile intime avute înaintea căsătoriei, aşa că, indus sau nu, virgintatea a primit un preţ. Acela al libertăţii pentru tânărul care a îndrăznit să seducă o fată şi apoi a ref uzat să se căsătorească cu ea (înainte de 1989, pedeapsa în astfel de cazuri era de 7 ani de închisoare, iar categoria juridică la care era încadrată fapta, viol).

Situaţia s-a schimbat, aparent radical, după revoluţia din decembrie 1989. Libertatea de exprimare şi de acţiune au oferit o altă perspectivă asupra virginităţii. Acum, tinerii sunt sfătuiţi să se cunoască mai bine înainte de a întemeia o familie şi, astfel, a apărut moda căsătoriei de probă.

@