Mircea Cărtărescu: „N-am să mă mir dacă voi citi peste douăzeci de ani, într-un manual de istorie, că Tăriceanu a fost un ferment al progresului, iar Băsescu un jalnic reacţionar“.

Primul-ministru Tăriceanu e pe cai foarte mari. După ce s-a târât cu guvernele sale pe sub furcile caudine ale tuturor abdicărilor, compromisurilor şi trădărilor politice, după ce a supravieţuit numai printr-un masiv, scump plătit sprijin pesedist, iată-l că iese azi din ce în ce mai des pe sticlă raportând, pe un ton triumfalist, creşterea economică a României, veştejindu-şi duşmanii şi gratulându-şi prietenii, acordând pomeni electorale generoase. Cine-ar fi crezut că acest om cu care altădată Băsescu spăla podelele avea să ajungă, dintr-un loser absolut, un binefăcător al patriei, pe când preşedintele, făcut parcă să câştige fiecare confruntare în ring, e azi înghesuit într-un colţ şi nu reuşeşte să se trezească din pumni? Ce s-a-ntâmplat în aceşti ani încât a fost posibilă o atât de uluitoare inversare de soartă şi imagine între cei doi oameni politici? De ce învingătorul lui Năstase e azi pe cale de-a fi învins de cel mai slab dintre adversarii săi din ultimii zece ani?

Să ne amintim triumful portocaliu din 2004, euforia noastră, a tuturor, la victoria incredibilă a lui Băsescu împotriva sistemului pesedist, al baronilor locali şi-al corupţiei generalizate. Imediat, noul preşedinte, imens popular, l-a desemnat ca prim-ministru pe liberalul Tăriceanu. Alianţa PD-PNL părea ideală, o guvernare de centru-dreapta de care România avea mare nevoie după dezastrul pesedist. Foarte rapid s-a produs însă ruptura catastrofală dintre cei doi oameni, cele două partide şi, aş spune, mai ales între două viziuni politice diametral opuse. Faimosul bileţel agramat de la originea întregii rupturi era parte din sistemul fanariot al favorurilor şi slăbiciunilor: preşedintele era înd