Calea cea mai sigură de a ucide numele unui om este să-i faci reclamă excesivă. Îl sufoci treptat printr-un efect de inflaţie psihologică la capătul căruia mai nimic din autoritatea iniţială nu se mai regăseşte în imaginea confecţionată ulterior. Se declanşează o reacţie de oboseală colectivă a cărei consecinţă este uzura morală a personajului vizat. Repetat pînă la sastisire, numele lui îşi va pierde pregnanţa, iar imaginea i se va deforma inevitabil, dovadă că orice popularizare duce la vulgarizare, pentru ca în final să atingă treapta promiscuităţii mediatice. Şi astfel, în loc să-şi păstreze gradul de fascinaţie meritată, conturul i se va şterge pînă la a ajunge indiferent, semn că nimic nu se demodează mai repede decît idolii.
În această privinţă, Einstein este victima propriei celebrităţi. Este mielul sacrificat pe altarul unei publicităţi care s-a întins atît de mult încît, dintr-un savant retras, nesociabil şi frămîntat de probleme teoretice, figura lui a căpătat tenta caricaturală a unei mascote publice. Astăzi, Einstein e pretext comercial, nadă publicitară, simbol propagandistic, subiect de desene animate, într-un cuvînt carcasa sonoră a unei legende care s-a golit de miez din cauza supralicitării stimulului şi din pricina epuizării receptivităţii la el. Un ghiuj simpatic a cărui fizionomie, fluturată în ambianţă de cafenele, în rame de afişe colorate sau în scenarii de filme mediocre, face parte din decorul subînţeles al convenţiilor contemporane. Reversul insistentei campanii mediatice este un fenomen de bagatelizare a cărui deriziune capătă proporţii tîmpe.
De pildă, savantul cu păr vîlvoi a avut de curînd ghinionul ca pînă şi Mariah Carey să-şi îndrepte atenţia asupra gîndirii lui, dovadă că vedeta s-a hotărît să-şi intituleze noul album nici mai mult nici mai puţin decît E=mc2. E de prisos să ne întrebăm cît din semnificaţia
