Mircea Cartarescu: „N-am sa ma mir daca voi citi peste douazeci de ani, intr-un manual de istorie, ca Tariceanu a fost un ferment al progresului, iar Basescu un jalnic reactionar“.
Primul-ministru Tariceanu e pe cai foarte mari. Dupa ce s-a tarat cu guvernele sale pe sub furcile caudine ale tuturor abdicarilor, compromisurilor si tradarilor politice, dupa ce a supravietuit numai printr-un masiv, scump platit sprijin pesedist, iata-l ca iese azi din ce in ce mai des pe sticla raportand, pe un ton triumfalist, cresterea economica a Romaniei, vestejindu-si dusmanii si gratulandu-si prietenii, acordand pomeni electorale generoase. Cine-ar fi crezut ca acest om cu care altadata Basescu spala podelele avea sa ajunga, dintr-un loser absolut, un binefacator al patriei, pe cand presedintele, facut parca sa castige fiecare confruntare in ring, e azi inghesuit intr-un colt si nu reuseste sa se trezeasca din pumni? Ce s-a-ntamplat in acesti ani incat a fost posibila o atat de uluitoare inversare de soarta si imagine intre cei doi oameni politici? De ce invingatorul lui Nastase e azi pe cale de-a fi invins de cel mai slab dintre adversarii sai din ultimii zece ani?
Sa ne amintim triumful portocaliu din 2004, euforia noastra, a tuturor, la victoria incredibila a lui Basescu impotriva sistemului pesedist, al baronilor locali si-al coruptiei generalizate. Imediat, noul presedinte, imens popular, l-a desemnat ca prim-ministru pe liberalul Tariceanu. Alianta PD-PNL parea ideala, o guvernare de centru-dreapta de care Romania avea mare nevoie dupa dezastrul pesedist. Foarte rapid s-a produs insa ruptura catastrofala dintre cei doi oameni, cele doua partide si, as spune, mai ales intre doua viziuni politice diametral opuse. Faimosul biletel agramat de la originea intregii rupturi era parte din sistemul fanariot al favorurilor si slabiciunilor: presedintele era indem
