Pe cît de simplă este mărturisirea cu care Ingeborg Bachmann îşi încheie scrisoarea adresată lui Paul Celan, la 22 noiembrie 1957, pe atît de complicată este relaţia ce-i leagă pe cei doi mari scriitori germani şi dincolo de moarte, în epistolele pe care şi le-au adresat cu unele intermitenţe timp de aproape două decenii.

Începutul tristei poveşti de iubire dintre Paul Celan şi Ingeborg Bachmann este un banal "coup de foudre": o întîlnire la sfîrşit de mai 1948, în casa pictorului Edgar Jene, la Viena. Viitoarea mare poetă are 21 de ani, este studentă în filozofie, este frumoasă, inteligentă, curtată, se află în compania mentorului ei Hans Weigel, un evreu exilat, foarte influent în mediul intelectual şi artistic vienez. În nobila societate îşi face apariţia Paul Celan. Este şi el tînăr şi frumos, are în bagaj deja cîteva din poemele ce-l vor face celebru şi fermecător, are statutul de "displaced person". Familia i-a pierit într-un lagăr din Transnistria, el a scăpat cu viaţă din lagărele de muncă.

Hotarul acestui proaspăt şi dureros trecut, ca şi experienţa unei copilării şi adolescenţe în medii cum nu se putea mai diferite îi va despărţi pe cei doi din chiar momentul în care dragostea se înfiripă: Ingeborg Bachmann era fiica unui profesor, nazist învederat, iar Paul Celan - un evreu din Cernăuţi, refugiat, fără patrie ...De unde venea el (avea să-i scrie mai tîrziu iubitei) întunericul era mai adînc...

Pe pagina unui album Matisse, în iunie 1948, Paul Celan îi dedică tinerei sale prietene poemul În Egipt. Este o invitaţie de a înfrumuseţa şi împodobi prin dragostea ei, făpturi cu nume biblice: Noemi, Ruth şi Miriam, embleme ale alterităţii. Răspunsul la acest dar se lasă aşteptat cîteva luni, răstimp în care cei doi ajung să se cunoască mai bine. Într-o entuziastă scrisoare, Ingeborg le mărturiseşte părinţilor ei că poetul sup