Doar la marile sărbători dom Caludi moşierul nu se ducea la vînătoare. Se îmbrăca într-un costum negru şi se plimba pe strada principală la braţ cu doamna sa. O conducea la biserică, dar el nu rămînea la slujbă. Mirosul de tămîie şi de lumînări arse îl făcea să strănute, să lăcrimeze şi să tuşească. Locul lui de mare epitrop îl aştepta gol în strană, ceea ce pentru credincioşii veniţi mai de curînd în oraş era un semn că cel care ar fi trebuit să-l ocupe avea o relaţie de ochii lumii cu Cel de Sus. Popa Cristescu, care ştia de unde i se trage absenţa din strană a celui mai generos enoriaş al bisericii, îi spusese odată dascălului că poate Bunul Dumnezeu nu vedea cu ochi buni că epitropul prea se îndeletnicea cu vînătoarea de şase ori pe săptămînă, uneori şi în ziua Domnului. Dascălul dusese vorba mai departe. În două săptămîni ajunge vorba la dom Caludi care-i trimite invitaţie ultimativă popii să vină pînă la el acasă. "Părinte, aud că mă vorbeşti." Popa, nimic: "Noi, pe binefăcătorul...?" "Aşa ziceam şi eu. Ce-ar fi dacă mi-ai binecuvînta puştile, ca să terminăm cu zvonurile?" Popa îi spune că nu se poate: unde s-a pomenit aşa ceva? S-a pomenit! i-a tăiat-o Caludi care studiase dreptul în Franţa şi avea o diplomă bună pentru Orient. Se învoieşte Cristescu, trimite după dascăl, să aducă busuiocul şi căldăruşa şi să fie de faţă. Cînd erau ei doi gata să-i sfinţească puştile, se răzgîndeşte Caludi şi îi lasă să plece. Ciudăţeniile astea i se trăgeau de cînd îi muriseră amîndoi fiii pe front, unul la Turtucaia, iar celălalt la Mărăşti. Dom Caludi nu protestase cînd fusese expropriat după război. Pentru cine ar mai fi făcut-o? Nu-l mai interesa puterea în oraş. Se ducea la vînătoare să-şi omoare timpul şi după ce-şi pierduse o parte din pământ, începuse să mai şi vîndă. Din cînd în cînd îşi amintea că fusese omul în faţa căruia se gudura tot tîrgul. Dar altfel îşi vedea