Plouă de cîteva zile. Plouă zi şi noapte de cînd ŞTEFAN IORDACHE nu mai este. Oamenii la ţară spun că îi pare rău celui care a plecat.
Nu-mi găsesc locul şi nu prea sînt în stare să fac mare lucru. Mi se învîrtesc în cap, ca într-un carusel, flash-uri din spectacole, ochii lui, mîinile lui de neimaginat de frumoase, zîmbetul cald, cînd îl dorea aşa. Nu ne-am văzut foarte des, dar fiecare întîlnire era plină de respect. Dacă nu îi plăcea ceva sau cineva, punea distanţă de gheaţă. Dar şi dacă îi plăcea... fidelitatea lui faţă de prieteni a fost o chestiune de onoare. O valoare pe care a cultivat-o pînă la capăt. Şi pe care a ocrotit-o cu sfinţenie. Aşa cum făcea cu tot tărîmul de vis de la Gruiu. Locul pe care l-a adorat, locul care l-a apărat, care l-a încărcat cu putere, cu energie, cu înţelepciune şi îngăduinţă. Spunea, rîzînd, "sînt un băiat de cartier!". Rar se poate vorbi, însă, despre atîta nobleţe, despre poezia rafinată a mîinilor, a corpului, despre tandreţea ochilor, despre o inteligenţă profundă. Vorbea în imagini. Parcă desena cu cuvintele. Ştefan Iordache a fost un tip fascinant. A avut ceva unic, har divin, ceva care exercita seducţie. În orice fel de spectacol, în orice fel de rol. A avut mister. A fost, pînă la sfîrşit, discret, discret, discret. A avut o expresivitate uluitoare pe registre neînchipuit de variate. A avut o filosofie de scenă, remarcabilă, şi o filosofie existenţială impecabilă. A avut un aer princiar. Felul în care mergea, în care privea, în care îşi exprima acordul sau dezacordul, aroganţa sau tandreţea. I-a plăcut viaţa. A iubit-o şi a cinstit-o ca pe un dar. A trăit-o. A iubit, a suferit. A cîntat ca un prinţ alb, ca un rus singur, rătăcit pe întinsul Siberiei.
Am stat, cu toţii, în anii optzeci, la cozile interminabile de la Teatrul Mic, care se întindeau pînă sus, pe Calea Victoriei. Am stat ca să-l vedem
