Sensibilităţi artistice prin definiţie, actorii s-au simţit mereu tentaţi să depăşească graniţele domeniului în care s-au consacrat. Jean Marais s-a transformat în ultimii ani de viaţă într-un reputat artist plastic, actori celebri şi-au încercat şansa şi în muzică (Yves Montand, Dean Martin, Bruce Willis, Johnny Depp sau, la noi, Ştefan Iordache ori Gheorghe Dinică). Cei mai mulţi s-au simţit însă atraşi de literatură. Lucru firesc, atâta vreme cât principalul suport al artei actorului este textul literar.

Din punctul de vedere al publicului, creaţiile literare ale actorilor au fost primite cu sentimente contradictorii, oscilând între curiozitate amuzată şi lipsă totală de încredere. Cu cât actorul este mai impozant, cu atât sporesc rezervele apriorice în privinţa a ceea ce pare a fi rodul exclusiv al exercitării unui hobby sau materializarea unei vanităţi. Mai mult, uneori contrastul dintre eul artistic şi eul profund al artistului, dezvăluit în paginile sale literare, este atât de mare încât totul pare o glumă în faţa căreia spectatorul/cititor se simte obligat să râdă.

Povestea cu cele două măşti ale actorului este mereu impresionantă, atunci când este relatată în sine. Altminteri este însă greu de imaginat că celebri actori de comedie bufă (să zicem, Toma Caragiu sau Dionisie Vitcu) ar fi capabili să producă versuri dramatice, încărcate de grave întrebări existenţiale. Fireşte, este posibil, dar, din perspectiva imaginii consolidate a celor în cauză ca urmare a rolurilor care i-au făcut celebri, ipostaza este la fel de puţin verosimilă, precum, să spunem, utlizarea lui Grigore Vasiliu-Birlic în rolul titular din Hamlet.

Unul dintre principalii specialişti în istoria teatrului românesc, Mircea Ghiţulescu a avut ideea extraordinară a editării unei antologii a poeziei scrise de actori. Masivul volum publicat de excelenta editură timi