Cursa pentru canonizare nu cunoaşte semnul de cedează trecerea. Cunoaşte, în schimb, gesturile, cel mai adesea post-factum, de antologare, de adnotare, cîteodată ad usum Delphini, alteori cu bună metodă filologică. Seriile acestea, de scriitori clasici, dau o idee despre coridorul celor vechi, despre colţul cu statui, la ora aprinderii luminilor. Tradiţia lor, care abia mai pîlpîie astăzi, împinsă la coada listei de alte şi alte proiecte, mai lesne de înfăptuit şi mai vizibile, are o anume consistenţă, chiar într-o literatură cu istorie scurtă. Bunăoară, o asemenea colecţie porneşte, pe la îngînarea deceniilor patru cu cinci din secolul trecut, editura Cugetarea. În 1941, după ce dăduse la iveală un Odobescu, Opere alese, Alexandru Iordan, doctor în litere, bibliotecar la Biblioteca Academiei, îngrijeşte versurile şi proza lui Negruzzi. Studiul introductiv, notele şi glosarul (şi limba, nu doar literatura, s-a aşezat) îi aparţin.

Prefaţa este, deopotrivă, un argument şi o dare de seamă despre metodă. Două sînt principiile după care s-a făcut ediţia: varietatea, şi programul. Aceleaşi pe care şi le-ar recunoaşte orice paşoptist, risipit în tot ce poate un om cuprinde, ca gen literar şi ca tentaţie a vieţii, dar avînd, clar ca niciodată de atunci încolo, instinctul rezultatului. Al scopului. De aceea, începuturile lor învăluite în abur ("ca atâtora dintre personalităţile culturii noastre din veacul trecut - scrie Iordan în biografie - nici lui Costache Negruzzi nu i se cunoaşte data exactă a naşterii") rodesc, nu o dată, spectaculos. Citim, într-o viaţă rezumată în patru pagini, căreia scurtimea, în luştri şi în fraze, îi dă ritm, că subiectul acestei novele rescrise academic a fost, pe rînd, diac, apoi căminar, postelnic, director al Teatrului Naţional, cu Alecsandri şi Kogălniceanu, ministru de finanţe, deputat, membru fondator al Academiei Române. Repe