Tudorel Urian cultivă un comentariu critic plasat pe un fond existenţial-moralist. Chiar opţiunea d-sale, înscrisă în subtitlul cărţii pe care o avem acum în vedere, pentru "nonficţiune", considerată aceasta "între show şi înţelepciune", denotă intenţia abordării literaturii nu doar "ca o artă", ci şi ca "un mod de libertate". În atari situaţii se obişnuieşte a se vorbi despre o vocaţie scriitoricească reprimată, despre un talent deturnat etc., ceea ce nu ni se pare oportun, deoarece astfel de clişee condescendente subestimează ceea ce este efectiv discursul în cauză, care, el, e în măsură a proba prezenţa literară în formula particulară în care aceasta se poate împlini. Distincţia între "critică" şi "literatură" e una oţioasă, stînjenitoare, ţinînd de un didacticism tot mai desuet. Într-o epocă a mixturilor tot mai frecvente, cu insolite rezultate caracteristice, ale genurilor şi speciilor, la ce bun să le departajăm, invocînd identităţi formale ce au încetat a mai ţine la "puritatea lor"? E. Lovinescu a militat pentru autonomia esteticului, dar nu şi pentru autonomia expresiei critice, de-o înaltă, sub pana sa, calificare beletristică, tangentă la epica "pe viu" din Memorii, la verva corosivă din polemici. Îl vedem pe Tudorel Urian apropiat şi de alţi critici cu o sarcină moralistă nedezminţită, de la G. Ibrăileanu la Lucian Raicu, confesîndu-se la un mod dezarmant de "sincer" ("sinceritatea" fiind aci, evident, un procedeu literar, o manieră a portretelor şi autoportretelor): "Patru mii de semne în faţă şi niciun gînd în minte. Singur, în faţa imensităţii albe a paginii, te simţi ca un naufragiat în mijlocul oceanului, care a abandonat pînă şi speranţa unei salvări divine. Fiecare articol pe care îl scrii este o străbatere a deşertului. De fiecare dată cînd începi, te întrebi dacă vei găsi suflul necesar să umpli obsedantele pagini albe". Un fin scepticism, o mode