Leonard Cohen a intrat în viaţa mea pe la mijlocul anilor '70. L-am auzit cântând prima oară într-o emisiune de la Radio Bucureşti a lui Florian Pittiş. Ţin minte cele două piese transmise atunci: "Joan of Arc" şi "Famous Blue Raincoat" - două compoziţii clasice, nelipsite din nici o antologie a creaţiei sale. La acea oră, Leonard Cohen scosese patru discuri şi, cu excepţia succesului înregistrat în 1968 de cântecul "Suzanne", cariera sa plutea într-un anonimat deloc aurit. Vreo doi ani n-am mai auzit nimic de el, dar vocea profundă şi versurile cu totul neobişnuite în peisajul muzical al vremii - amestec de romantism metafizic şi confesiune cu puternice inflexiuni senzuale - au continuat să mă urmărească.
Ca multe alte lucruri - cărţi, mâncare, haine, încălţăminte -, muzica occidentală era atent filtrată de regimul exterminator al lui Ceauşescu. Era de neconceput să găseşti în vreun magazin muzical noile producţii, şi încă unele cu iz "antiumanist" - atâta vreme cât clasicii înşişi erau trecuţi prin purgatoriul cenzurii comuniste. Cum nici în ţările vecine - Ungaria sau Iugoslavia - numele lui Cohen nu părea să fie prea popular, aproape că uitasem de el, când, în casa unei colege de facultate, Ileana Grivu, am avut surpriza de proporţii de a găsi toate discurile lui de până atunci. Le-am imprimat pe loc şi din acel moment au devenit parte a existenţei mele cotidiene. Câţiva ani mai târziu, Ileana avea să-mi "transfere cu titlu gratuit" acele discuri, deja uzate, aproape de neascultat, dar care intraseră în mitologia micii noastre lumi naive şi sentimentale.
Nu ştiam, atunci, de preocupările literare ale lui Cohen, nu auzisem de cele două romane ale sale şi nici de poeziile scrise în anii '50 şi '60. Aveam să le descopăr treptat, ba chiar să scriu despre ele. În clipa de faţă, marile istorii literare ale Americii de Nord se raportează la Cohen ca
