In numărul 34 / 31 august 2007, România literară a găzduit, într-un spaţiu foarte generos, prima parte a unui interviu cu doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, realizat în toamna lui 2005.
Oana-Georgiana Enăchescu şi cu mine, Teodora Stanciu, semnatara acestui interviu, proiectaserăm demult înregistrarea pe bandă a povestirii autobiografice a celei care avea să devină Maica Benedicta. Din păcate, abia în 2005 - cât de târziu! - am imprimat, acasă la domnia-sa, în strada Griviţei din Bucureşti, doar câteva episoade referitoare la vârsta copilăriei.
De ce nu ne-am grăbit? Poate şi pentru că, în mintea noastră, a tuturora, există ideea că oamenii de valoare nu pot fi supuşi legilor inexorabile ale trecerii. Oricum, întârzierea avea să ne coste enorm. Nimeni, niciodată, nu va mai putea evoca, în genul doamnei Zoe, atmosfera timpului interbelic în care s-a format, parcursul biografic şi spiritual unic al acestei înalte doamne a culturii române. Nu doar memoria ei fabuloasă - cu detalii mereu revelatoare -, ci, mai cu seamă, farmecul povestirii ne captau întru totul. Aproape că simţeam ca pe o impietate scurtele noastre intervenţii în desfăşurarea amintirilor, a configurării portretelor - care mai de care mai interesante şi mai vii.
În 2005, doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga împlinea 85 de ani. Cu vocea-i cunoscută, viguroasă, puternică, modulându-se însă cald, sensibil, pe momentele luminoase ori pline de haz ale copilăriei, Maica Benedicta evoca, retrăind-o, atmosfera din familie - o familie boierească, ale cărei ramuri coborau până la curtea lui Caragea -, apoi figura tatălui, juristul Nicolae Dumitrescu, cel care i-a vegheat temeinica formare intelectuală, a mătuşii Zoe, căreia - aşa cum mărturisea - i-a datorat educaţia religioasă, a bunicului din partea mamei, preotul Gheorghe Apostol de la Mărăşeşti, care s-a stins ca un sfânt, a m
