Pe vremea conului Leonida, fandacsia se năştea din lectura exagerată a gazetelor.
În vremea noastră, fandacsia se naşte, cel mai frecvent, din urmărirea unor emisiuni inepte la televizor. Nu-i departe. Plec de la un eseu care a stârnit valuri peste Ocean. Autorul, un jurnalist şi scriitor american, Nicholas Carr, nu foarte cunoscut, scrie despre efectele negative ale internetului. Titlul articolului: „Face Google idioţi din noi?“. Face televiziunea idioţi din noi?, aş întreba în continuarea eseului.
Nu sunt nici primul şi, probabil, nici ultimul care se gândeşte la imbecilizarea prin televiziune. Părerea multor producători, că omul care vine seara acasă şi se aşază în fata televizorului se relaxează, e falsă. Şi asta pentru că cei care apar pe ecrane sunt falşi. Cei mai mulţi dintre ei, să nu exagerez. La grămadă, moderatori, invitaţi, cred că smulg câte un zâmbet de la privitori. Fals. Sunt rictusuri. După o zi de muncă, angoasa doar se prelungeşte.
Experimentul secolului. Cine se trezeşte vorbind despre el? Un politician tembel care crede că vine gaura neagră peste noi şi ne înghite, o astroloagă care îl tot invocă pe Nostradamus. Dar un cercetător de la Institutul de Fizică Nucleară ce-avea, domnilor? N-ai haz, domnule, ăsta e motivul pentru care nu e chemat specialistul. Nici voi.
Da’ arta, cât e artă? Nu e nimic nou în faptul că despre artă vorbeşte oricine. Toţi se pricep. Acum, mărul discordiei nu e gaura neagră, ci roz. Mai precis, România şi labiile ei, o pictură realizată de un tânăr artist. Cine se pricepe? Silviu Prigoană.
Despre elucubraţiile pe care laptopul cu om, aş pune ghilimele, dar nu ştiu cui aparţine sintagma, le tot emite de ceva vreme s-a tot scris. Ce-aş mai putea spune? Poate doar o replică pe care am auzit-o din gura unui muncitor care lucrează în construcţii: N-avem scule, ş
