Progresele tehnologice care au marcat istoria umanităţii au distrus încet, dar sigur intimitatea şi sentimentele romantice, pe care bunicii noştri abia dacă aveau curajul să şi le mărturisească în scrisori.

Una dintre invenţiile fără de care nu mai putem trăi este, fără doar şi poate, telefonul mobil. Această invenţie a devenit un laitmotiv al vieţii cotidiene al omului modern. În urmă cu zece ani, metropolele europene şi cele de dincolo de Ocean abundau în cabine telefonice, în care cetăţenii dădeau dovadă de respect pentru comunitate, renunţând la a striga în gura mare problemele care îi macină. Atunci, mapamondul încă nu era cucerit de „trăncăneala“ la telefon. Folosirea unui telefon Nokia era rezervată bogătaşilor sau celor care doreau să arăte lumii întregi cât sunt de „şmecheri“. La sfârşitul anilor ’90 însă, în metropole se anunţa parcă trecerea de la morbida „cultură a nicotinei“ la una cam la fel de sinistră: „cultura celularului“. Dacă până atunci în buzunarul umflat al cămăşii unui domn puteam uşor să întrezărim „silueta“ unui pachet de Kent sau Marlboro, mai nou, în acest buzunar sigur dăm peste un telefon mobil.

„Te iubesc“, la receptor

Mobilul nu este una dintre acele invenţii moderne, cum ar fi amfetaminele Ritalin sau cine ştie ce alte „minuni“ cu efect negativ, care au întâmpinat o puternică rezistenţă din partea societăţii. Triumful său a fost fulminant şi total. Folosirea sa abuzivă a fost condamnată în studii şi articole în mass-media, însă totul a fost în zadar. Au fost luate unele măsuri, cum ar fi interzicerea telefonului mobil în teatre sau cinematografe, însă, dincolo de acestea, tehnologia a reuşit să se extindă, neţinând cont de critici şi de contestatari. Mai nou, toate conversaţiile se încheie cu deja banalul „Te iubesc“. În acest fel, nu e de mirare că această propoziţie odată atât de profundă pare să-şi