Nu ţinusem niciodată în braţe un copil atât de mic. Dan părea şi mai speriat, atunci când Nadia i l-a dat pentru câteva clipe. Atenţia ei era focusată pe bebeluş, chiar şi în momentele în care răspundea întrebărilor prietenului meu (nu se mai văzuseră de vreo zece ani, adică din zilele când eu furam trandafiri şi corcoduşe verzi şi, astfel înarmat, o aşteptam să iasă de la liceu). Mi se părea că îi simt nevoia de a avea, o clipă, mâinile libere.

Ne adăpostisem în muzica liniştită a unei ceainării bucureştene, pe o stradă presărată cu gardurile acoperite de zorele ale unor ambasade. Trecând pe lângă cea a Germaniei, el îşi amintise cozile pentru vize, din anii ’90, şi un glas imperativ rostind, la şapte dimineaţa, după strigarea numelui unuia care se dovedea absent: „Taie-l!“. Oarece nostalgie îmi dădea şi mie târcoale, poate de la cuvintele Corinei, spuse lângă Grădina Icoanei: „Aici s-au cunoscut părinţii noştri“, urmate de replica lui Dan: „De la întâlnirea aia a început totul“, sau doar de la imaginea Nadiei alăptând şi schimbând pampersuri. „Câte scutece o fi fiert mama?“, mă întrebam, cu gândul la prima maşină de spălat pe care părinţii mei aveau să o cumpere când eram deja mare. Dar bunica mea, care a crescut nouă copii? Pentru ea noţiunea de cezariană era ceva exotic, suspect, aşa cum o femeie care fumează sau una care a divorţat nu prezentau încredere. Ce părere ar avea despre nepoatele ei plecate de câţiva ani la muncă în Spania? Dar despre faptul că schimbăm după propria dorinţă şi inspiraţie canalul TV, partenerul de viaţă, ţara în care lucrăm şi pe cea în care ne petrecem vacanţa?

Ce ar crede despre iubita unui nepot, care, la o petrecere în familia lui, îşi exprima părerea că până la 30 de ani e bine să te distrezi, apoi se cuvine să îţi găseşti un fraier cu care să te măriţi. („Andrei, vezi să nu fii tu fraierul ăla!“, şoptise, nu neapărat cu