Amatorii de lulea din România se adună săptămânal pentru degustări de tutun şi discuţii cu dichis.

Fumătorii îşi văd de-ale lor în timpul campaniilor antitutun, mai ales că nu se consideră vicioşi, ci pasionaţi. O pasiune care i-a transformat, pe rând, în colecţionari, apoi în membri ai Clubului fumătorilor de pipă. Fără certificat de naştere, „Pipa Club Bucureşti“ îşi duce zilele pe terasa cu trandafiri a unei ceainării, sub umbrela mare care îi apără pe membri de vântul umed de septembrie. Birocraţia de înfiinţare a clubului este pusă pe ordinea de zi, se creează logouri şi se munceşte la brand:

„Pipa Club Bucureşti“ trebuie să devină marcă. La întâlnirile cu discuţii lungi se adună, în fiecare săptămână, vreo şapte pasionaţi. Între două sorbituri de ceai de ghimbir şi tei, îndulcit cu miere, patru pipe diseacă starea tutunului, a aromelor, a colecţiilor de accesorii şi a magazinelor on-line de unde pot comanda, lunar, „iarba“ care i-a cucerit pentru totdeauna.

„Ţigara e ca o metresă,pipa ca o soţie“

Deşi discuţiile te fac să crezi că au studiat domeniul la şcoală, membrii clubului lasă deseori seriozitatea deoparte pentru glumele de cunoscători. Printre cutiile de tutun pregătite pentru degustări şi câteva pipe din colecţie, Bogdan găseşte timp de comparaţii.

„Spre deosebire de ţigări, pipa nu dă dependenţă. Nu inhalezi fumul şi este mult mai puţin nociv. Este şi o diferenţă între cele două: ţigara e ca o metresă, iar pipa ca o soţie, trebuie să ai multă grijă de ea“, spune fumătorul care are în colecţie 40 de pipe confecţionate din diferite materiale, de la lemnul de briar până la spuma de mare. N-are de gând să abandoneze obiceiul, deşi îi dă un termen simbolic: „Voi fuma până când o să-mi iau garsonieră cu uşan tavan“.

„Uite-l şi pe ăstacu luleaua-n gură“

Lui Augustin nu