Am înţeles privind-o atunci, ca şi acum, la înmormântare pe Mihaela Tonitza Iordache, că se poate să iubeşti un bărbat mai mult decât te-ai putea iubi vreodată pe tine însăţi.

E greu să-l conduci pe ultimul drum pe Ştefan Iordache. Mai ales dacă nu esti un ziarist “hienă”, ca unul dintre cei despre care vorbea Marius Tucă, ci unul care chiar l-a iubit. Mai ales, dacă nu preferi o şedinţă de partid ca Ministrul Culturii, şi mergi totuşi să-ţi iei rămas bun de la el. N-o să mai vorbesc despre ce mare actor a fost Ştefan Iordache. S-a tot scris zilele acesta despre tristeaţea lui Barrymore, care-şi îneacă tot amarul într-un pahar de vin, despre dragostea lui pentru cobzari, despre tăcerile şi interiorizarea lui, despre zâmbetul ironic, despre cinismul strivit de tandreţe, despre bunătatea şi sensibilitatea de dincolo de carcasa de oţel, despre aristocraţia Prinţului Negru.

Cel mai bine l-a conturat pe Ştefan Iordache, din lumini şi umbre, din bucurii şi tristeţi, teatrologul Ludmila Patlanjoglu, în cartea “Regele Scamator” de la Nemira. Acolo, Silviu Purcărete spunea că Ştefan Iordache a fost actorul care a lăsat câte o bucată din carnea lui în fiecare rol. La propriu. Acolo, Ştefan Iordache vorbea despre nucul său din ograda de la Gruiu, “proprietatea sa păzită de pisici”. M-am întâlnit o dată cu Ştefan Iordache într-o cabină la Teatrul Mic, când mi-a povestit despre rolul Humbert Humbert pe care-l făcea în “Lolita”, spectacolul Cătălinei Buzoianu. Când am ieşit, prinsă încă de tot ce-mi povestise, am mers până la Universitate cu un mănunchi greu de chei, în mână, care nu erau ale mele. Le luasem, fără să-mi dau seama, chiar de sub ochii lui, de pe noptiera din cabină. M-am întors la teatru, îmbujorată, după un sfert de oră. Ştefan Iordache m-a întâmpinat senin, cu un pahar între palme. I-am întins o mână deschisă, cu mănunchiul de chei. Nu obse