Dar unde sunt iluziile? Primii ani la Paris trec sub anestezia oricarei panici le­gate de mijloacele de subzistenta - si aici, din nou, ima­­­gi­nea pare perfect conforma cu ultima Monica Lovi­nes­cu. Prietenii fac aproape totul, intind discret o plasa de sus­tinere, precum Christiane Fournier, care se invita la masa in camera "de bona" a fiicei lui E. Lovinescu numai pentru a-i aduce de-ale gurii fara s-o jigneasca. Pentru prieteni se face in schimb totul, fara precupetire. In se­rile lungi de traducere in frantuzeste a teribilei carti a Adrianei Georgescu, La inceput a fost sfarsitul - apa­ruta in Romania abia dupa 1990, dar tiparita in fran­ceza la Gallimard, sub titlul Au commencement était la fin - saracia era celebrata cum se cuvine: cu mama­li­ga. Pe care insa fiica lui Lovinescu nu prea fusese in­­vatata sa o prepare si, oricum, avusese nesabuinta sa dea pe malaiul aproape de negasit in Paris cat n-ar fi fa­cut. Spre potolirea foamei - tablete de ciocolata din aju­toa­rele oferite azilantilor din Paris. Capitolul al doilea, Paris 1947-1952, cu cele vreo nouazeci de pagini ale sale, e de altfel plin de farmec ama­rui. Are vigoarea niciodata pierduta a spiritului de ob­servatie al Monicai Lovinescu, lumina unica a amin­ti­ri­lor de tinerete si respira vitalitatea debordanta care avea sa iradieze intens, zeci de ani dupa, si sa focalizeze te­ri­bi­le atasamente, uri, fidelitati si tradari, in tot evantaiul ome­nescului imaginabil. Deocamdata, reintoarcerea in tara e privita ca imi­nen­ta: "Intre noi, studentii, orice sarbatoare se inche­ia cu un «la anul, la Bucuresti!», in care credeam cu totii, exceptiile fiind rarisime - Virgil Ierunca, de pil­da, ne irita cu inadmisibila sa luciditate careia tim­pul, din pacate, avea sa-i dea dreptate". Coada imen­­sa din fata oficiului pentru azilanti, unde esticii lamuriti ca puntile sunt taiate intre Est si Vest asteptau